O ruină la cheie

Arhitectul care se ocupa cu restaurările pe șantierul de la Milet încerca, în 2003, să obțină un bloc mare de calcar pentru una din numeroasele bolți din teatru, construit cîndva, bineînțeles, cu calcar din aceeași carieră locală. Din această boltă anume – nu mai știu dacă era elenistică sau romană – căzuse, după vreo două mii de ani, un bolțar. Autoritățile însă preferau să se folosească beton și, pentru că el „nu prefera“, i-au trîntit argumentul suprem: are garanție o sută de ani! Despre această garanție – de altfel, mult prea generos estimată – îmi amintesc mereu cînd văd ciment pe situri arheologice restaurate și consolidate aiurea. Coșmarul meu favorit este o fațadă de templu hexastil – văzută într-un peisaj mediteranean paradiziac – cu două coloane în care s-au încorporat fragmente de tamburi originali, găsiți chiar pe sit, și celelalte patru coloane de ciment roz. Nu e nevoie să pritocești convențiile internaționale ale restaurării (principiul 4, al autenticității, din carta ICOMOS Ename 2007, sau articolul 9 din Carta de la Veneția, 1964, restaurarea se oprește acolo unde începe conjectura) ca să-ți dai seama că ceva nu e-n regulă. Oare ce simt, dacă simt ceva, cei care vin cu un camion de granit importat din China și adaugă doi metri de asize peste o fundație antică abia vizibilă – în cel mai bun caz, că orice două ziduri sînt de-o mamă și că mai multe pietre înseamnă mai mulți turiști. Nu știu ce cunoștințe au despre tehnicile constructive în antichitate, pe care le reproduc pentru vizitatori, e evidentă doar convingerea lor că se construia prost, repede și la plesneală. Sînt restaurări care în zece ani vor trebui restaurate urgent și care îți oferă, în loc de puțin taifas, oricît de nepretențios, cu trecutul, o teleconferință cu demonul -kitsch-ului. La capătul opus, există restaurări foarte bine făcute tehnic, dar al căror rezultat este că vatra neolitică este adăpostită sub un fel de viaduct deconstructivist de oțel cromat. Nu zic că nu e un dialog între epoci, sau cum s-o fi justificînd abordarea asta, dar dacă e într-o formă extremă, nu mai rămîne decît narcisismul strivitor al modernității, cu discursul lui paternalist.

Îmi mai amintesc un lucru cînd văd uneori prin Turcia heirupisme de ciment pe situri arheologice. Cineva zicea că pentru posibilitatea de a construi ceva impunător și-ar fi vîndut sufletul ca Faust. „Iar acum îl găsisem pe Mefisto al meu. Nu era cu nimic mai puțin cuceritor decît cel al lui Goethe“, spune mai încolo Speer, arhitectul lui Hitler. Înțeleg foarte bine că nu moare nimeni dacă niște ziduri antice sînt prost restaurate. Adevărul e că nu moare nimeni nici dacă sînt complet demolate. Aș vrea doar ca, instituțional, un sit să poată fi cumva protejat și de arheologul care crede că situl a devenit proprietatea lui, și de firma de construcții care face restaurarea și consolidarea unor ruine antice de parcă ar fi vorba de un garaj la țară. De altfel, Speer e cunoscut ca autorul teoriei, adoptate de Hitler, pare-se, despre valoarea ruinelor: trebuie construit în așa fel încît, după sute sau mii de ani, ruinele clădirii să ne ofere „o inspirație eroică“. Pe cînd făcea schițele pentru complexul din Nürnberg destinat marilor adunări ale Partidului Național Socialist, Speer a fost – cel puțin așa spune în memoriile lui – foarte neplăcut impresionat de cum arătau ruinele de fier-beton ale depozitului de tramvaie demolat ca să facă loc pentru Zeppelinfeld. Nu era destul spectacol romantic în ruinele alea, în orice caz prea puțin, cum ar fi zis Walter Benjamin, comparat cu cît spectacol era în politică. Romantic e, de altfel, doar un fel de a spune, pentru că în anul de care vorbim (1935) melancolia „sănătoasă“ a romanticilor devine o estetică post-apocaliptică instrumentată imperialist. Recent, alți arhitecți speculaseră – mai benign – valoarea estetică a ruinelor, și Gandy desenează pentru Sir Soane un plan al Băncii Angliei în ruine; Speer face pentru Hitler un desen (care nu s-a păstrat) al Zeppelinfeld în ruine acoperite de iederă, iar Hitler, încîntat, dă ordine să se respecte acest principiu de a construi luînd în calcul și aspectul viitoarelor ruine, mai concret, de a construi cu piatră naturală (desigur, legat și de nevoia de a rezerva oțelul pentru industria de armament). În orice caz, ce vreau să spun este că mecanismul ăsta, al obținerii unor ruine mai estetice, ruine cu mobiluri politice, de care vorbește Speer în memoriile lui, este același cu al multor restaurări de azi, prin care producem ruine ipocrite pentru circuitul turistic. Asemenea restaurări excesive cu ciment roz și fier-beton par să spună că trecutul autentic este iremediabil plictisitor și nevandabil, dacă nu e puțin aranjat cu bidinele fluorescente. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons,