O problemă delicată
O observație făcută de Benjamin Franklin, în 1755, într-un discurs politic, te pune și astăzi, foarte serios, pe gînduri. Spune, în original, acest titan al istoriei americane: „Those who would give up essential Liberty, to purchase a little temporary Safety, deserve neither Liberty, nor Safety.“ Adică: „Aceia care renunță la Libertatea fundamentală, pentru o Siguranță minoră și vremelnică, nu merită nici Libertate, nici Siguranță.“ Te întrebi – imediat după ce ai citit cuvintele de mai sus – din ce punct devine frica o problemă de etică? Bine, cineva ar putea replica, la fel de nedumerit-interogator, de ce nu ar fi frica, din start, o problemă de etică? Pentru a doua întrebare, am un răspuns destul de articulat. În general vorbind, frica nu ar trebui să intre în evaluarea etică, întrucît reprezintă un instinct nativ, firesc, al tuturor ființelor și, ca atare, și al omului. Prin intermediul ei, se exersează nevoia de autoconservare, o realitate naturală, menită să asigure supraviețuirea speciei. Ca și instinctul de perpetuare, frica, se pare, constituie o necesitate. O necesitate transmisă atavic și intrată în structura noastră de adîncime, în ADN-ul speciei, cum ar veni. Cum poate fi, așadar, o condiție existențială „imorală“? Teologii nu ar ezita, probabil, să explice. Și instinctele – fie ele de supraviețuire sau de perpetuare – devin imorale, practicate excesiv ori inadecvat. Frica primitivă, irațională (vecină cu scepticismul nihilist-ateu) ar ajunge atunci ceva imoral. Cu atît mai mult cu cît – susțin aceiași teologi – avem și o fațetă antinomică a sentimentului, o frică „morală“, „frica de Dumnezeu“, cea care se transformă în dragoste, determinîndu-te mai întîi să accepți și apoi să practici învățăturile sfinte. Această „spaimă“ te eliberează, paradoxal, de toate celelalte „frici“ mai mici.
Nu vreau să împing discuția așa departe. Mă interesează dacă, în parametrii biografiilor comune, a fi fricos înseamnă, automat, și a avea un deficit moral. Nuanțele practicate de Franklin ar sugera că da. Chiar sub pretextul impulsului irepresibil de supraviețuire, implică autorul celebrei Autobiografii, nu ai dreptul, din perspectivă etică, să sacrifici o noțiune esențială, precum libertatea. Dacă o faci, nu mai meriți, zice el, nici acea libertate, nici securitatea personală (efemeră, oricum), în numele căreia ai acționat atît de mărunt. O pedeapsă mare, să admitem, nespecifică orizontului de largă generozitate dovedit, în nenumărate ocazii, de acest părinte fondator al Americii. În mod cert, atunci cînd întîlnea teama și lașitatea, își ieșea din fire, amușinînd izul lipsei de caracter. Am fost curios de aceea să aflu ce cred și alți gînditori despre frică. Rezultatul? Se înscriu, avant sau après la lettre, în linia ideologică a lui Franklin. Laurence Sterne, în Predicile lui (Sermons), constată, amar, că „numai cei tari știu să ierte – lașul nu iartă niciodată, nu-i stă în fire“ („only the brave know how to forgive – a coward never forgives, it is not in his nature“). Identic filozofează și William Blake în Căsătoria raiului cu iadul (The Marriage of Heaven and Hell): „Cel slab în curaj e tare în înșelăciune!“ („The weak in courage is strong in cunning!“) Nu am spațiu aici să citez butade similare din operele lui Seneca, Shakespeare ori ale melancolicul danez Kierkegaard (care a scris extensiv pe tema spaimei: Frygt og Baeven / Frică și cutremurare, de exemplu). Credeți-mă însă pe cuvînt, pretutindeni abundă dezgustul (metafizic) pentru imoralul „temător“, pentru personajul alunecos, care-și face din temerile proprii o platoșă de egoism acerb, imposibil de înlăturat.
Dar ce este, pînă la urmă, neetic în fenomenologia fricii? Cu siguranță, o anumită obsesie a propriului sine, o monomanie (înțeleasă drept compulsie a eului), un egoism rudimentar, în fond, rezultat din „preaplinul“ instinctului de conservare. O grijă patologică pentru plasarea ta în centrul lumii, de unde îți (auto)legitimezi excesele și devierile. Procedezi așa, pentru că „îți e frică“ să nu te expui, să nu fii greșit interpretat, să nu-ți compromiți viitorul, să nu mergi contra curentului, să nu fii înșelat, să nu ratezi nici o șansă. „Procupările“, „grijile“, „obsesiile“, „fiorii“ în cauză își generează reversul – aplicabil însă, nota bene, doar în afara ta, în exterioritatea sinelui propriu, acolo unde sălășluiește, desigur, celălalt. În consecință, „să nu te expui“ semnifică „să-l expui pe altul“, „să nu fii greșit interpretat“ – „să-l interpretezi eronat pe aproapele tău“, „să nu-ți compromiți viitorul“ – „să-l compromiți, necondiționat, pe al celorlalți“, „să nu mergi contra curentului“ – „să-i împingi pe semeni înaintea lui“, „să nu fii înșelat“ – „să înșeli chiar tu“, „să nu ratezi nici o șansă“ – „să le dizolvi pe ale vecinului“ ș.a.m.d. Frica te face prizonierul egocentrismului și, colateral, agresorul alterității. Se înțelege că pornirea etică e anulată ab initio. Frica refuză paradigmele moralității, creionîndu-se, covîrșitor, numai pe cele, așa-zicînd, ale „personalității“ (temătorului). Scuza instinctualității nu ține. În monomania egotistică nu rezidă nevoia supraviețuirii, ci presiunea lăcomiei. Fricosul nu poate fi, prin urmare, perceput altfel decît sub unghiul imoralității profunde. Și al autoizolării de comunitate.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
