O naţie de excepţii de la regulă

Dle C.T. Popescu, prin anii ’60-’80, prin Casele Pionierului din oraşele noastre, la cercurile de creaţie literară pentru elevi existau cîteva teme recurente: reportajele despre cartiere noi de blocuri, rememorarea bătăliilor de la Podul Înalt, Călugăreni etc., satirele la adresa taxatoarelor din autobuz care nu dădeau corect restul la biletul de 25 de bani şi, în fine, tema SF - poate vă amintiţi. Cine oare va putea explica vreodată ce evadare eliberatoare aducea SF-ul - de la Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice, în anii ’60, pînă la Almanahul Anticipaţia din anii ’80 - pentru minţile plecate ale acelei Românii dintre moartea lui Stalin şi moartea lui Ceauşescu? Iară în cuprinsul temei SF exista o subtemă dedicată explorării altor colţuri de Univers: cîte un echipaj uman ajungea pe Marte sau prin mai ştiu eu ce galaxie, şi mai mereu echipajul cuprindea cîte un american, un rus, un chinez, un francez, obligatoriu un român, ba chiar şi-un african cîteodată, pentru culoare ş.a.m.d. Altfel spus, reminiscenţe de Jules Verne fuzionau cu proto-corectitudinea politică gen Star Trek (seria originală) pentru a transla peste veacuri şi peste spaţii principiul coexistenţei paşnice - atît de drag lui Hruşciov sau lui J.F. Kennedy şi prins din zbor apoi şi de klingonianul nostru, N. Ceauşescu. Iar acum - şi dvs., în calitatea căreia mă adresez aici, de preşedinte al Clubului Român de Presă, o ştiţi bine -, de la coexistenţa paşnică, cu licăriri de speranţe, a hruşciovismului am ajuns, iată, la coexistenţa paşnică, dar oricînd vindicativă a post-gorbaciovismului. Noi înşine, pe nava de linie numită România, am devenit o mulţime de echipaje. Să luăm redacţia unui ziar: aici vei găsi un "american" (adică unul care visează să găsească un Watergate local), dar şi un "chinez" (adică unul ce profită de oportunităţile capitalului, dar care regretă şi şefii de CAP-uri de altădată, ce nu te lăsau să pleci cu portbagajul gol) şi cîte un "rus" (unul care e curajos pînă în punctul în care se profilează un Putin mai mare sau mai mic), dar şi cîte un "român" (adică unul care ţine în războaie cu Franţa şi la fotbal cu Italia), cîte un "negru" (adică minoritarul generic, fie el rom, homosexual etc.), dar şi cîte un "gri". Ce înseamnă un "gri"? Aici e-aici. Ca şi dvs., cred că populaţia României de azi nu se împarte între albii disidenţi şi negrii turnători pe bani la Securitate. Problema noastră e cu numărul relativ mare de oameni gri: oameni care au colaborat cu Securitatea comunistă, nu neapărat din dorinţa lor, ci ca urmare a unor mici/mari presiuni sau şantaje. Scrisoare deschisă şi uşor SF către jurnalistul C.T. Popescu Oamenii gri n-au avut curajul (la unii, tupeul) de a spune, la începutul anilor ’90, da, dom’le, am colaborat, uite că n-am avut stofă de erou, să ridice piatra cine ar fi avut etc. Oamenii gri preferă să ducă pe umeri acest secret, în speranţa că el nu va fi descifrat în timpul vieţii lor. Ei există peste tot: printre academicieni şi printre portari, printre preoţi şi printre ofiţeri, printre oamenii din Parlament şi oamenii din presă etc. Ca şi mine, ca şi alţii, şi dvs. trăiţi printre ei, aţi lucrat şi lucraţi cu unii dintre ei, le vorbiţi şi vă vorbesc. În replică la o afirmaţie a cercetătorului Stejărel Olaru - cum că a găsit, prin documentele fostei Securităţi, nume ale unor oameni de presă de azi -, dvs. săriţi profundamente partizan, spunînd că o astfel de afirmaţie aruncă o umbră asupra întregii bresle etc. Sigur, nu trebuie să generalizăm bla-bla-bla (cu toţii ştim asta, deşi o mai uităm - inclusiv dvs., care nu demult prinseseţi plăcere de-a vorbi despre ţoapele cu leptoape din Parlament, uitînd că printre cei ce respiră pe-acolo or mai fi şi unii care nu merită inventivitatea dvs. caracteriologică). Dar reproşul meu e altul: deplîng înscrierea dvs. în pletora neonorantă a celor ce resping generalizarea doar atunci cînd ea îi loveşte şi care spun: de acord, să înceapă curăţenia, dar de dincolo de-ai mei! Unii dintre ierarhii BOR vor şi ei aflarea adevărului despre comunism - dar nu prin căutarea de păcate politice a prelaţilor; unii dintre şefii de sală de pe Litoral vor şi ei victoria economiei de piaţă - dar nu şi dacă astfel pierd dreptul de a pune mai puţin la gramaj şi mai mult la nota de plată; unii politicieni ar fi de acord cu lustraţia - dar cu condiţia ca ea să nu-i vizeze pe foştii lucrători în Externe; sau în Justiţie; sau în Comerţul exterior; sau... etc. Iată, cred eu, un dat naţional ce explică multe: prezumţia de excepţie pe care o reclamăm cu toţi. Cu toţii vrem ca adevărul să ne lumineze ca o flacără - dar cu condiţia ca mica scînteie ce ne revine să mocnească nevăzută de nimeni. Noi, toţi românii, în principiu sîntem de acord cu regula - cu condiţia ca noi, fiecare în parte, să fim excepţia de la regulă. Drept care, Mister Popescu, welcome at board! And to the club!