O mie și una de antichități

 – I. Cetatea-de-Aramă –

O expediție arheologică ce merită scrisă cu acul în colțul ochiului este povestită în O mie și una de nopți. E vorba de nopțile 343-346 în traducerea românească a lui H. Grămescu, 573-577 în noua traducere în engleză din Penguin Classics, din 2008.

Expediția pleacă din Damascul califului Abdalmalek. Scopul ei era să găsească chiupurile de aramă, pecetluite cu plumb, în care profetul Soleiman – adică regele Solomon – i-a închis pe demonii rebeli. Din clipa în care califul aude de aceste chiupuri, nu mai are stare, musai să le vadă. (Îmi place precizia cu care este definit acest obiectiv, în locul unei curiozități leșinate pentru trecut; nu-mi place însă materialitatea obiectivului, care pune pe primul loc artefactele, nu informațiile.) Pentru că în arheologie amatori de tot felul pot fi mereu cooptați cu folos, în poveste este consultat mai întîi un posesor de cărți de comori. Ele chiar trebuie să fi existat în realitate, avînd marcate locurile cu ruine antice jefuibile.

În Egipt, expediția își găsește șeful, pe emirul Mussa, care ia cu el și soldați. (Siguranța participanților la cercetare e mai importantă decît cunoașterea.) Se întîmplă apoi în poveste ceva ce înțeleg toți aceia care încep o cercetare ambițioasă și ajung cu ea în cu totul alte părți decît își propuseseră. Căutînd chiupurile, expediția dă peste ceva mai spectaculos: Cetatea-de-Aramă.

Atît califul, cît și emirul sînt personaje istorice, Abd al-Malik ibn Marwan, respectiv, Musa ibn Nusair, ambii morți în 715. Mussa, eroul din 1001, e chiar un nume-cheie în cucerirea și administrarea de către arabi a Magrebului și a Spaniei vizigote. Bineînțeles, emirul fusese trimis de omeiazi în campanie ca să ia Africa de Nord de la bizantini și de la berberi, nu ca să caute butoaie cu demoni. Activitatea lui coincide cu perioada în care începe treptat să se formeze nucleul povestirilor din 1001, probabil prin traducerea unor povești persane, chiar și indiene, în arabă. (Lor li se vor alipi apoi poveștile Bagdadului, inclusiv cele legate de Harun al-Rashid – deși fără un impuls direct de la curtea lui –, urmînd ca, din secolul XIII încolo, Siria și Egiptul să adauge alte și alte straturi la acest feuilletage.)

Cetatea-de-Aramă este un oraș peste zidurile înfricoșătoare ale căruia nu vine nici un sunet. Pe rînd, oamenii trimiși de Mussa să escaladeze zidurile se aruncă de sus în gol, rîzînd, căutînd mirajul frumuseții unor hurii nevăzute (înrudite, aici, cu sirenele). Pătrunzînd pînă la urmă în cetate, Mussa vede că în „sukul giuvaergiilor, sukul de mătăsuri, sukul neguțătorilor de mirodenii, toți cumpărătorii și toți vînzătorii încremeniseră ca la un semn“, arătînd ca și cum ar urma să deschidă gura să zică ceva, dar morți, splendid mumificați. Inscripțiile din cetate, deși cu formularistică monoteistă islamică, sînt în greacă (într-o singură sursă de pe la anul 900 găsesc că inscripția era arabă). Cîteva din variantele arabe mai vechi ale poveștii (la Abu Hamid din Granada, secolul XII, și la geograful Yaqut, secolul XIII) spun chiar că ziditorul cetății fusese Alexandru cel Mare. La Al-Thalabi (secolul XI) există o poveste a transformării morale a lui Alexandru după ce pătrunde într-un misterios palat și înțelege cît de van e să rîvnești puterea lumească. Pentru a ilustra acest topos, figura macedoneanului e convocată frecvent nu doar în 1001, dar și în omiletica islamică în general, unde tema Ubi sunt…? e chiar mai frecventă decît în cea creștină (de exemplu, în Spania, doar un secol înainte de cuceririle arabe, la Isidor din Sevilla). Deocamdată, e de notat că Musa ibn Nusair chiar pare să fi descoperit un oraș antic, căruia apoi geografii i-au pierdut urma – poate pentru că a fost învăluit de nisip. Ce nu se potrivește arheologic în 1001 e tocmai faptul că orașul e atît de proaspăt și de bine păstrat. (Cititorii arheologi vor reflecta la procesele de formare a sitului; orice spațiu lăsat în voia fie a ploii, fie a deșertului se deteriorează rapid și peste el începe să se adune praful lumii.)

La capătul unei piețe uriașe, între stîlpi de aramă amețitor de înalți, Mussa află acum intrarea într-un palat de marmură. Acolo, într-o sală zidită ca o boltă, cu ferestre cu giurgiuvele de smaralde și de diamante, traduce H. Grămescu, „sprijinit pe pilaștri de aur, fiecare purtînd în vîrf o pasăre cu penele de smarald și ciocul de rubin, strălucea un paraclis așternut cu zarpale de mătase care coborau lin pe un șir de trepte de fildeș. […] Sub un baldachin de catifea sta culcată o copilă cu chip orbitor […și] genele lungi și arcuite“ – desigur și ea doar o iluzie a vieții. Un detaliu al poveștii, lăsat la o parte de versiunea românească, este că ochii reginei fuseseră scoși după moarte și reintroduși după ce se turnase mercur în orbite, ca să pară vii. Nu mi-e clar cum vine asta. O probă supremă de dibăcie artistică trebuie să li se fi părut arabilor ochii elaborați ai statuariei greco-romane, din combinații de calcar, fildeș, pastă de sticlă, chihlimbar, cristal de stîncă pictat și obsidian, ochii statuilor de bronz avînd adesea gene din sîrmă de cupru. Iar mercurul avea un mare prestigiu alchimic, medical și tehnologic (ultimul perfect meritat, deoarece se folosea pentru aurirea statuilor de bronz și pentru extragerea aurului din unele minereuri). Oamenii lui Mussa privesc încremeniți – și acum are loc scena-cheie a poveștii.

Dar aici, pe nepusă masă, spațiul pus la dispoziție rubricii s-a terminat. În numărul următor se va vedea că povestea Cetății-de-Aramă e mai mult decît o vanitas vanitatum islamică pe urmele lui Alexandru cel Mare sau un ghid al cuceritorilor musulmani pentru ruinele egiptene și romane.