O întîmplare din România de azi

Publicat în Dilema Veche nr. 943 din 5 – 11 mai 2022
Comunismul se aplică din nou jpeg

O întoarcere prin loc nepermis, la Cîmpina, a atras pe urmele mele o mașină de poliție care și-a pornit girofarul și sirena. M-au oprit. Era o seară mai agitată în micul oraș, acea zi în care s-au format cozi mari la benzinării din cauza zvonului că se scumpesc carburanții. Greșisem și mă gîndeam dacă să le explic polițiștilor că făcusem manevra din cauza aglomerației, că nu deranjasem pe nimeni în trafic, ba că dimpotrivă, într-un „stil”  mai bucureștean, să zicem, încercasem să nu mai aglomerez și eu o intersecție (cu  manevra care ar fi fost permisă). Din punct de vedere legal, totuși, ceea ce făcusem era incorect.

N-am apucat să zic ceva, că polițistul m-a luat tare, întrebîndu-mă unde e centura. A trebuit să-i explic că mi-o scosesem după ce am oprit și că, oricum, mașina piuie dacă nu-ți pui centura. Imediat, el mi-a întins etilotesterul și un muștiuc sigilat pe care trebuia să-l montez eu însumi și să suflu. „Sigur”, am zis, cu gîndul că nu-i rău să le demonstrez înainte de toate că n-am băut. Am suflat cu toată încrederea. Polițistul s-a uitat la aparat și mi-a pus clasica întrebare: „Ce-ați consumat?”. Uluit, am răspuns că nimic, și nu doar în ultimele 24 de ore, ci nici în ultima săptămînă. Aparatul indica ceva infim: 003. Ori era stricat, ori poate era vreun efect al faptului că în urmă cu nici două minute tocmai turnasem lichid de parbriz în rezervor și chiar vărsasem ce mai rămăsese în sticlă pe parbriz, ca să-l curăț. Un lichid puternic mirositor a alcool. În jurul mașinii erau probabil încă niște aburi, poate chiar inhalasem și eu. L-am rugat să repetăm proba undeva în afara mașinii, la aer curat. Mi-a spus că nu se mai poate. Colegul lui deja comenta zeflemitor – „Mi se pare că aveți și o atitudine cam...” – și își mișca mîna spre dreapta și spre stînga ca și cum ar fi rotit un robinet. Am insistat să pronunțe cuvîntul care-i stătea pe limbă, dar s-a abținut.

Ei bine, dintr-un venetic cu număr de București care făcuse o manevră aiurea prin orașul lor, mă transformasem brusc în bețiv la volan și în mincinos. Dintr-o dată nu-mi mai puteam susține în mod credibil nevinovăția. Eram dezarmat. Mi-am adus aminte de celebrul început al Procesului lui Kafka, în care Josef K., „fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat”. Singura soluție era să mergem la spital, să mi se ia probe de sînge pentru IML. „Dar e spital COVID”, au ținut să precizeze polițiștii. Aș fi mers și dacă era ciumă. Mi-au spus să trag mașina lîngă troița din fața școlii de jandarmi. I-am întrebat de două ori dacă e un loc potrivit și mi-au răspuns că da. M-au luat apoi în mașina lor și m-au dus la spital ca pe arestați, cu sirena nino-nino. La poartă chiar scria că spitalul e și pentru bolnavi de COVID. Pandemia încă bîntuia. Ne-am pus măștile și am intrat la camera de gardă. După ce a ascultat povestea, doctorul de acolo a dat din cap a pagubă către polițist: „Dacă domnul susține că n-a băut nimic și vouă v-a apărut pe ecran ceva așa infim, e clar că n-o să iasă nimic în sînge”. M-au întrebat dacă vreau o analiză sau două, la diferență de o oră. N-am prea priceput cum venea asta, dar le-am spus că, dacă tot nu băusem nimic, nu vedeam necesitatea a două recoltări. Au sigilat proba de sînge în fața mea și m-au înștiințat c-o trimit la IML Ploiești.

De la spital am mers apoi, tot cu nino-nino, la poliție. Aceeași secție unde, în anii ’80, fusesem dus de o patrulă de miliție pentru că mă găsise pe stradă fără buletin și unde, pînă să mi se verifice identitatea, un gradat în uniformă mă lovise repetat cu bocancii, deși nu făcusem nimic. Atunci aveam vreo 17 ani. Acum, decenii mai tîrziu, într-un alt regim, aveam să primesc o amendă de 1.300 de lei (achitabilă pe jumătate în 15 zile) pentru întoarcerea ilegală (aviz amatorilor), iar permisul meu a rămas la agentul Milu, cel care mă oprise (deși, nici de data asta, cum bine știam, nu făcusem nimic pentru care să merit măsura din urmă). Am mai stat vreo oră pînă cînd agentul a scris toate actele. N-am primit copie după procesul-verbal în care s-a notat povestea cu etilotesterul. Lucrurile erau provizorii, cică, pînă la rezultatul analizelor de la IML. Așadar, nu era o decizie prin care mi se suspenda permisul. Acesta era doar oprit sau reținut, cum ar veni, pînă la elucidarea situației. Am primit o dovadă pe baza căreia puteam să circul încă 15 zile. Dar în cît timp urma să se rezolve totul? Agentul nu mi-a oferit un răspuns clar. Mi-a notat numărul de telefon, să mă anunțe cînd o fi cazul, și mi-a spus că pînă să-mi recapăt permisul sînt oricum obligat să merg la IML Ploiești să mai plătesc 134 de lei și analiza. Pe lîngă asta,  dovada de circulație intra în vigoare de-abia peste 24 de ore. Pînă atunci nu aveam voie să conduc, fiindcă trebuia, chipurile, să mă trezesc din beție. Afară era deja noapte și frig. Și parcă eram chiar amețit. Cum urma să mă întorc la București? A trebuit să aștept ajutorul familiei, întîi într-o cofetărie, pînă la ora închiderii, apoi în mașină, cu motorul pornit, lîngă troiță. Acolo însă, la un moment dat, a apărut un jandarm care m-a întrebat de ce am parcat tocmai în fața instituției lor. „Așa mi-a spus poliția!” „Vă rugăm să plecați, n-aveți voie să staționați aici.” „Păi, tot poliția zice și că n-am voie să plec astăzi.” Bietul jandarm nu pricepea nimic. Dar parcă eu mai pricepeam ceva? Noroc că în timpul acelei discuții, din ce în ce mai absurde, a apărut cavaleria, adică familia care ne-a luat și pe mine și pe mașina mea acasă.

Peste vreo două zile am sunat la poliția din Cîmpina, să întreb de rezultate. În definitiv, cît poate dura efectuarea unei analize a alcoolemiei în sînge? Mi-a răspuns un ofițer care m-a informat că asemenea lucruri nu se rezolvă mai devreme de zece zile. Era încă prea curînd. M-am dus la Ploiești, să plătesc analiza. Acolo, polițiști și indivizi cu mîini și picioare rupte ori cu ochi învinețiți stăteau la cozi. După o bună așteptare, o doamnă voinică și energică mi-a luat banii și mi-a dat o chitanță. Mi-a spus că asta e tot și că rezultatele se vor trimite poliției din Cîmpina. „Cînd?” „Așteptați!” „Dar există un termen-limită?” „Duceți chitanța la poliție. Vorbiți numai cu ei. Din acest moment nu mai aveți treabă cu noi.” Părea că nu am încotro. Am mers iarăși la Cîmpina să depun copia chitanței (dacă s-ar fi întîmplat la Satu Mare?). 

După o altă săptămînă, cînd încă nu expirase dovada de circulație, am trecut a treia oară  pe la poliția din Cîmpina. Am găsit un comisar care a părut dornic să mă ajute. A dat telefoane, s-a interesat de situație. Mi-a mărturisit că cei de la medicina legală din Ploiești l-au repezit, pe motiv că el, organul, nu ar avea dreptul să intervină. M-a sfătuit să le dau și eu telefon, să-i întreb ce se mai întîmplă, că eu nu sînt organul și poate se mai urgentează lucrurile. Altfel, mi-a spus, îmi expiră dovada, prelungirea ei nu mai e posibilă și cine știe cît mai durează povestea. Am sunat deci, la rîndul meu. Într-un sfîrșit mi-a răspuns o cucoană (poate aceeași), care mi-a spus din nou că trebuie să mă adresez doar poliției și să nu mai sun la ei. „Păi, totuși, eu sînt cel care a cerut și a și plătit analiza.” „Lăsați-ne, vă rog, avem relații cu publicul acum.”  „Și eu sînt tot public.” „V-am spus că nu mai aveți treabă cu noi.” Dincolo de Procesul lui Kafka începea să se profileze și Castelul. Instituțiile și procedurile deveneau tot mai labirintice. Nu eram încă acuzat de ceva și totuși îmi pierdeam dreptul de a circula cu mașina.

Ca și în alte cazuri, pe Internet găsești ceva informații în privința asta, dar nu te prea poți baza pe ele. Potrivit unor asemenea date, din 2021 nu s-ar mai putea contesta la judecătorie suspendarea permisului. Un minim bun simț juridic ar spune însă că nu se poate să nu mai existe căi de atac împotriva eventualelor abuzuri. Dar îți trebuie un avocat. Legile sînt încîlcite și se modifică întruna. În orice caz, în acel moment eu nu aveam nici măcar ce să revendic. Nu puteam să merg cu mîna goală la tribunal și nu dețineam vreun act care să ateste că mi se suspendase permisul. De fapt, nici nu mi se suspendase. Dar nici să conduc nu mai aveam dreptul, după regulile poliției, iar Constituția nu ține loc de permis auto. Nu că ar fi fost vreun capăt de țară, nu sînt așa dependent de volan (dar dacă aș fi fost, dacă mi-ar fi depins de asta serviciul, pîinea cea de toate zilele?), însă nu aveam cum să nu mă simt nedreptățit. Mi-a venit în minte formula unui cunoscut: În definitiv, cine ești tu ca să nu ți se întîmple să fii nedreptățit? Iar în perioada asta am auzit de o mulțime de cazuri asemănătoare. Un amic din Ploiești mi-a povestit cum i-a fost suspendat permisul pentru trei luni, după care documentul nu s-a mai găsit. Polițiștii l-au rătăcit. A mai durat încă două luni pînă să-i fie făcut un altul. Apoi, mai mulți cunoscuți mi-au atras atenția că polițiștii din Cîmpina ar fi foarte „vigilenți” cu aceia care conduc mașini cu numere din alte județe. De obicei, jurnalist fiind, nu iau în seamă genul acesta de povești cu iz subiectiv. Nu mai știam totuși cum să-mi explic că, de-a lungul timpului, eu însumi am fost oprit pe acolo de mai multe ori. Odată mi s-au cerut pur și simplu actele, fără vreun argument. Altădată, tot așa, am fost pus să suflu în fiolă.

În fine, a venit și momentul expirării dovezii, de la care n-am mai putut să conduc. Nu aveam decît să aștept și să mă gîndesc la eventualitatea că analiza s-a pierdut ori la varianta absurdă în care mi-ar fi ieșit alcool și în sînge. Adică, vorba aceea, dacă-ți spune unul că ești beat nu-l iei în seamă, dar dacă-ți spun mai mulți trebuie să te duci și să te culci. Poate că băusem fără să-mi dau seama. Într-o astfel de situație îți pot trece prin cap tot felul de prostii. Nu mai ești sigur de nimic. După alte cîteva săptămîni, l-am căutat din nou pe comisarul cel binevoitor. Abia dacă-și mai aducea aminte. S-a mirat teribil că încă nu mi s-a rezolvat problema. L-a sunat pe agentul care-mi luase permisul. Acesta susținea că făcuse deja actele de săptămîni și că m-ar fi și sunat să-mi spună, dar că n-am răspuns. Ei bine, asta se putea verifica. Nu m-a sunat. Pur și simplu, mințea. Actele însă erau gata, susținea comisarul, iar permisul trebuia să fie deja la București, la serviciul de unde fusese eliberat inițial. Păi, n-ar fi fost cazul să mă înștiințeze și pe mine cineva? (Analiza ieșise pe zero, dar nimeni nu mi-a spus asta în mod explicit. Eu n-am primit rezultatul niciodată.)

M-am dus în Pipera, la respectivul serviciu, de eliberare a permiselor. Am luat bon de ordine și după ce mi-a venit rîndul m-am prezentat la ghișeu. Nu știu cum se face, dar n-am fost deloc surprins de mirarea funcționarelor. Nu înțelegeau ce vreau de la ele. Mi-au spus că probabil (!!) trebuia să merg la brigada rutieră din deja celebra stradă Logofăt Udriște. M-am dus și acolo, pe o ploaie infernală. Nu mai era cu bon de ordine, ci cu o coadă ordinară. Ajuns la ghișeu, după ceva căutări, polițistul mi-a spus că permisul meu nu era nici acolo. „Dar dacă e să-l primesc înapoi, de aici de la dvs. ar trebui să-l primesc?”, am întrebat eu cu vocea sugrumată. Răspunsul: „Nu am de unde să știu ce proceduri au aplicat cei de la Prahova”. Cineva din poliție mi-a dezvăluit și ideea că permisul ar fi putut fi reținut la Ploiești încă două săptămîni ca să nu mă pot înscrie în termenul de 15 zile de contestare, deși eu nu aveam, de fapt, ce contesta.

L-am sunat din nou pe comisarul din Cîmpina. „Permisul meu nu e la București.” „O fi atunci la Ploiești”, a zis el. Mi-a promis că se interesează și mă sună înapoi. A revenit, spunîndu-mi că permisul e totuși la Ploiești, că n-au avut cum să-l trimită la București mai repede, că e vorba de poșta militară, și așa și pe dincolo. Mai sigur ar fi fost deci, îmi recomanda el, să mă reped la Ploiești să-l iau, altfel ar fi mai putut dura cine știe cît, că venea Paștele, 1 Mai. M-am dus la Ploiești. Polițistul de acolo a verificat actele și, brusc, mi-a slobozit cu două degete permisul prin deschizătura ghișeului zicînd: „Gata!”. Doar nu vă închipuiți că poliția își poate cere scuze. Era la circa o lună după ce îmi expirase (pe degeaba) dreptul de a conduce. În loc de scuze însă, peste alte două zile am primit prin poștă o scrisoare în care eram înștiințat de către poliția din Prahova asupra datei de la care nu aș mai fi avut voie să conduc. Un act depășit și inutil. Ca un amănunt, între ștampila poștei și (ante)datarea scrisă de mînă a întocmirii scrisorii era o diferență de o lună și jumătate. Așa funcționează statul român.

Bătălia cu giganții jpeg
Onoarea și dezonoarea Legiunii de Onoare
Ce onoare mai e medalia Legiunii de Onoare dacă e oferită unor dictatori?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Fără solemnități (memorialistică)
Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.
Frica lui Putin jpeg
Homo mendax
Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.
Richard M  Nixon and Leonid Brezhnev 1973 jpg
SALT în istorie
În urmă cu exact o jumătate de veac, în mai 1972, cele două superputeri ale Războiului Rece, SUA și URSS, au făcut un pas important și trudit din plin spre dezarmare sau, mai degrabă, spre controlul înarmărilor.
646x404 jpg
Taxe și impozite mai mari? Nu înainte de a lupta, pe bune, cu evaziunea
În legislația fiscală sînt multe exemple de tratamente preferențiale.
Iconofobie jpeg
De ce m-a enervat Churchill
Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.
„Cu bule“ jpeg
Toxic (adică nașpa)
Dicționarele noastre nu au înregistrat încă sensurile figurate al adjectivului „toxic”, deși acestea s-au răspîndit foarte mult în ultima vreme în mass-media și în comunicarea curentă, fiind bine reprezentate în spațiul online.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Experiențe culinare norvegiene
Povestea asta cu cantina se desfășoară în spații deschise, care comunică direct cu holurile largi, în edificii cu ferestre imense sau cu pereți practic de sticlă, creînd o senzație de deschidere și de libertate,
Un sport la Răsărit jpeg
Grand Chess Tour din nou în România. Merită bucureștenii așa un turneu?
La şah nu poţi să urli, să înjuri, să acuzi arbitrul şi să pretinzi că pe Levon Aronian, de exemplu, nu îl cheamă aşa, că a folosit în mod fraudulos numele, culorile de pe cravată şi blazonul familiei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Podul de piatră
Nepăsarea față de reguli, cutume, tradiții sau istorie pare să fie ea însăși un adevărat specific local pe la noi.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Garguie, himere, căpățîni
Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pacientul rus
Rusia e tratată diferit, însă tratamentul acesta e similar cu acela aplicat unui locatar de bloc care amenință să dea foc la butelie.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Către ieșirea din ipocrizie
Administrația de la Washington a făcut eforturi majore pentru a evita scurgerile de informații cu privire la dimensiunile reale ale sprijinului pe care îl oferă ucrainenilor.
Bătălia cu giganții jpeg
Îngrijorări de Noaptea Muzeelor
E alternativa smart la ieșirea prin cluburi și discoteci.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Stupori alimentare
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Frica lui Putin jpeg
Unde-s gîlcevile de altădată?
Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg
Miorița woke
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat jpeg
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat
Pentru prima oară de la nașterea SUA, o femeie avea să conducă Departamentul de Stat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria.
Iconofobie jpeg
Un menu european
Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.
„Cu bule“ jpeg
Celebrul „Suplement”
E remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Acele lucruri inefabile care te fac să te îndrăgostești
Sînt la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață.
Un sport la Răsărit jpeg
Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?
Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin jpeg
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin
„Doar victoria Ucrainei și distrugerea totală a mașinii de război a lui Putin pot aduce pacea, atît pentru Ucraina, cît și pentru estul Europei sau pentru Europa întreagă și, de fapt, pentru întreaga lume.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.