O dilemă ştiinţifico-fantastică
Generația mea a fost fascinată de science-fiction. În cinematografie și literatură deopotrivă. Dacă doreai să cucerești un „decrețel“ aflat la vîrsta copilăriei sau a adolescenței, părea suficient să-l îmbii cu o carte ori un film „de anticipație“. Nu știu dacă voluptatea aceasta pentru imaginația artistic-tehnologică s-a păstrat intactă la actualele promoții juvenile. Cred că mai degrabă nu sau, mă rog, nu în forma excesivă în care a funcționat altădată. Băiatul meu a avut, în copilărie, o preocupare moderată pentru domeniul în cauză. În nici un caz compulsivă, așa cum se manifesta ea la congenerii mei. La fel s-au arătat și prietenii lui: echilibrați în pasiunea pentru „sefisme“. În comparație cu ei, lumea mea ajungea adesea la un devotament mental fanatic pentru maimuțele extraterestre și cavalerii jedi. Să fie oare explicația atenuării entuziasmului SF, în intervalul dintre generația șaizecistă și cea postcomunistă, faptul că prima doar a visat ceea ce ultima trăiește astăzi nemijlocit? Posibil. Să nu uităm că, pentru copiii de odinioară, un computer reprezenta un artefact de natură „științifico-fantastică“ în sine, în vreme ce, pentru tinerii contemporani, el e deja o banalitate a vieții de zi cu zi. În sfîrșit, nu modul de raportare a oamenilor la sfera „sefismului“ mă interesează actualmente, ci o curiozitate a zonei respective, o bizarerie pe care nici măcar promoția mea, cu toată iubirea sa pentru „anticipație“, nu a reușit să o „digere“ intelectual prea bine, găsindu-i, constant, erori de concepție. „Problema“ în chestiune ni se părea viciată de un formidabil nonsens structural. Mă refer la călătoria în timp.
Adolescenții din anii ’70-’80, oricît de credincioși s-ar fi arătat spațiului science-fiction, dezvăluiau limite în conceperea rațională a ideii de voiaj temporal. Cum să configurezi cerebral, fără a ieși ultimativ dintr-o silogistică „științifică“, o asemenea anomalie ontologică? Dacă umanitatea evolua, înaintînd volens-nolens, în mod inexorabil așadar, spre o finalitate necunoscută, cum ar fi reușit cronotopii trecutului să rămînă în derulare, undeva într-o dimensiune paralelă, astfel încît să-i poți „vizita“, întîlnindu-ți eventual eul mai tînăr – existent, iată, in aeternum! – și fiind, concomitent, tu însuți în continuare? Chiar mai absurd, cum avea viitorul capacitatea să „ființeze“ într-un segment obscur, avant la lettre, permițîndu-ți, identic, să-l „frecventezi“, deși el nu se întîmplase încă? Era greu să te împaci cu „determinismul“ cauzal al acestor „scenarii“, fie și în condiții de loialitate absolută față de „anticipație“. Și totuși – interesant pentru mine! –, la vîrsta adultă, am descoperit o „logică“ ascunsă a ipotezei călătoriei în timp, lecturînd nu lucrări din sfera științelor exacte, ci, paradoxal, din aceea a umanioarelor, mai precis, din domeniul deconstructivismului. Toate aparțin marelui „gramatolog“ Jacques Derrida. Autorul celebrului eseu Fors susține că existențele noastre nu constau, după cum afirma anterior Ferdinand de Saussure în cursul său faimos de lingvistică generală, într-o dinamică a interacțiunii dintre realitate și reprezentarea ei, ci, mai curînd, într-un „joc“, practic nesfîrșit, al unor mereu alte reprezentări și reprezentări ale reprezentărilor.
Ce înseamnă asta? Simplist exprimat, înseamnă că realitatea se dovedește o noțiune extrem de elastică, lipsită de exactitate și rigoare. Mai concret, pe Derrida l-a iritat supoziția lui Saussure că limba ar opera cu arbitrariul, pe cînd „realitatea“ obiectelor și fenomenelor codificate în limbă s-ar constitui într-un reper fix și solid. În tradiția lui Peirce și a lui Nietzsche, filozoful de la The New School of Social Research observă că noi și gîndim, nu numai vorbim, în semne (reprezentări). A concluzionat că realitatea nu poate fi luată ca un reper imuabil, ci ca unul cel mult intermediar, dintr-o serie interminabilă de reprezentări. De aici o întreagă filozofie a „deconstrucției“! În universul înconjurător, nu avem deci centre de referință, ci rețele interminabile de centre succesive, complementare, adiacente, suplimentare, adăugate și suprapuse. Pe această filieră ideologică (valabilă, științific vorbind!), am experimentat o revelație. Nu cumva fiecare gest al nostru, fiecare cuvînt, fiecare trăire se dublează/triplează etc., ad infinitum, într-o multitudine de „realități“ îngemănate, similare oglinzilor paralele ce reflectă, etern, imaginea primordială? Clipa „prezentă“ ar disemina astfel continuu în noi și noi clipe „prezente“ duplicate. Existența, deși unidirecțională în esența sa, ar deveni prezent continuu, propagîndu-și fiecare detaliu în „ecouri“ nesfîrșite. Călătoria în timp nu ar mai fi atunci o utopie. Cu tehnologia adecvată, îți vei alege, liniștit, „clipa“ (din imensul desfășurător al istoriei „deconstruite“) și vei păși în „reprezentarea“ ei multiplicată ce-i asigură perenitatea.
O minunăție, veți exclama. De acord, răspund, însă cu nimic mai tulburătoare azi decît ar fi fost conceptul de telefon mobil pe vremea cînd eu citeam, mesmerizat, despre comunicarea intergalactică.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
