Nume verzi
Cine caută zilele astea prin părțile mai obscure și mai dosnice ale presei sau printre recentele sloganuri ale unor manifestanți aburiți poate descoperi destule referiri urîte la adresa unor nume cu rezonanțe mai puțin românești, ale unor persoane care dețin sau au deținut funcții importante în stat. În capul listei se află, bineînțeles, Klaus Iohannis, Laura Codruța Kövesi și E-duard Hellvig. La vremea cuvenită, vrednicii păzitori ai „curățeniei“ neamului n-au uitat nici de Dacian Coloș, al cărui nume, spuneau ei, ar fi de fapt unguresc. Nu demult, și în cazul lui Raed Arafat au fost subliniate originile sale neromânești. Nu există mari sorți de izbîndă în a convinge victimele unei asemenea propagande că nici un ungur nu și-ar boteza copilul Dacian, tot așa cum n-are nici un rost să le explici că Laura Codruța are, de fapt, două prenume cît se poate de românești (ba unul chiar frățior cu românul), că numele de fată era Lascu și că a devenit Kövesi în urma unei căsătorii. Să le mai spui că oamenii ăștia s-au născut în România, că moșii și strămoșii lor tot din aceste locuri erau, că excepție face doar Raed Arafat, care însă a învățat și a muncit la noi, construindu-și o carieră excepțională bazată pe ajutorarea semenilor aflați în situații cruciale? Să le aduci aminte că și guvernul cel bun, care le-a mărit pensiile, era cît pe ce să fie condus de un nume cel puțin la fel de neobișnuit pe plaiurile noastre – Sevil Shhaideh, născută Sevil Geambec? Să le faci educație explicîndu-le că numele sau etnia nu contează, că nici locul de naștere n-are vreo importanță, că doar ce ai făcut în viață, faptele și nu originile ar trebui să conteze? Te vor privi neîncrezători. Orice ai face, „neaoșiștii“ de azi și de ieri ți-ar spune că așa niște nume n-au ce să caute în fruntea bucatelor în România. Reacția obișnuită va fi: „Să se ducă la ei, acolo, nu să ne conducă pe noi!“
Nu-ți rămâne decît să deduci că nostalgiile lor se îndreaptă, de fapt, spre vremurile apuse cînd președintele, toți miniștrii și marea majoritate a parlamentarilor Puterii erau „de-ai noștri“, români adevărați care mîncaseră salam cu soia. Adică pe vremea unor Culiță Tărîță, Triță Făniță, Vasile Fudulică, Gheorghe Boboc, Valeriu Tabără, Doru Ioan Tărăcilă, Toader Clocotici, Mihai Golu, Francisc Tobă, Petre Baniță, Marin Jugravu, Ioan Bivolaru sau Vasile Văcaru. Atunci cînd guvernul era păstorit de Nicolae Văcăroiu. Acelea era nume ale căror rezonanțe populare puteau fi legate cu adevărat de ceva serios și concret. Nu ca acum.
Că mai puteai găsi cîte un Frunzăverde și prin guvernele de mai tîrziu nu e ceva relevant. Dar poate că unii dintre oamenii aceștia își mai amintesc de timpurile și mai vechi, acelea ale epocii cu adevărat de aur, cînd tovarășul Nicolae Ceaușescu se întîlnea cu alți tovarăși din conducerea de stat și de partid, ale căror nume erau înșirate cu solemnitate patriotică la televizor, în urechile întregului popor, spre buna lui ținere de minte. Ce măreție a momentului și ce glorie de neuitat o fi fost să ți auzi numele rostit astfel, în preajma celui al „Tovarășului“. Erau numele acelea românești, de un verde proaspăt, din guvernele Mănescu, Verdeț sau Dăscălescu: Suzana Gâdea (sic), Alexandrina Găinușă, Ion Pățan, Ion Cioară, Gheorghe Pană, Aneta Spornic, Cornel Burtică, Cornel Pacoste, Ioan Totu, Emil Bobu, Petre Fluture, Lina Ciobanu, Eugen Tarhon, Vasile Pungan, Victor Ciobanu, Ioan Folea, Ilie Câșu, Vasile Bulucea, Vasile Bumbăcea, Constantin Băbălău, Gheor-ghe Cazan, Trandafir Cocârlă. Ce vremuri… ce țară…
