Nu vreau să mă recunosc!
Nicăieri. În nimic. Nici în filme, nici în spectacole de teatru, în cărți, în discursul cuiva sau în cine știe ce articole. Mă deranjează. Mă supără. Mă irită. Cine ești, tu, bă?! Să-mi spui ce e cu mine?! Da’ de unde știi tu așa de bine cum vine treaba asta? Adică stai un pic! Nu mă deranjează dacă e ceva de bine. Ceva ce eu numesc „adevărat“. Deci lucruri în care îmi convine să mă recunosc. Pentru că îmi validează părerile. Și alea despre lume, și alea despre mine însumi. Așa e OK. Altfel, ne supărăm. Și ne supărăm rău. Nu vrei s-ajungi în gura mea, nu vrei să intri la mine pe radar. Pentru că, odată luat în colimator, nu mai ai scăpare. Te ard, oriunde te-aș prinde. Deși fac tot ce pot să te asigur că-mi ești indiferent, că am putere cît China să te ignor, tot îmi mai apari în față din cînd în cînd. Iar în anumite momente ți-aș face voodoo sau aș trimite flacăra violetă să te pîrjolească. Bă, mi-ești antipatic și te disprețuiesc! Aproximativule! Dar s-o las baltă cu asta. Că, pe urmă, îți creez cumva senzația că ai vreun fel de importanță. Ceea ce n-ai, bă!
Uite, mă, nene, cum nu pot să mă abțin… Deci cum îți permiți tu să-mi spui ce-i cu mine? Asta depășește orice idee de insolență, orice definiție a obrăzniciei. În primul rînd, pentru că habar n-ai. Ești zero. Doar figurile sînt de tine. Iar în al doilea rînd, pentru că te bagi unde n-ai treabă. S-au băgat alții, mult mai grei decît tine. Vezi-ți, bă, de treabă! Și dispari de-aici! Marș! Uite cine s-a găsit să creadă că știe ce e cu mine. Băiețică, aici ai greșit-o major! Păi, nu știu eu ce e cu mine, bă! De unde pînă unde vii tu să-mi spui care-i treaba?! Și cu ocolișuri și driblinguri, din care să mă prind că despre mine-i vorba. Nu mă lua, băiețică, pe mine, cu de-astea! Sînt hîrșit. Mă prind urgent. Am un detector special pentru d-ăștia ca tine. Sună de la mare distanță cînd v-apropiați. Nici n-ați intrat pe radar și tot știu că sînteți prin preajmă. Forfotiștii ăștia care ziceți că ne puneți oglinda-n față. Ia-ți, bă, nene, oglinda! Și-ți zic eu la ureche unde să ți-o bagi!
Vrei, bă, să-ți vînd un pont? Acum nu mă mai costă nimic să-ți zic. Mai bine mă-njuri, fraiere coclit! Mai bine mă faci albie de porci, băi, „scriitorule“! Adevăru’ adevărat e că am mai mult respect pentru ăia care mă-njură-n față. Și, dacă tot o zic, hai s-o scuip pînă la capăt! Mai bine mă faci prost și mă umilești, mă jignești, mături curtea cu mine, speli pe jos cu demnitatea mea. Nu mă deranjează. Vrei să știi ceva, băi, „deșteptule“? Îmi face plăcere! Da, bă! Așa cum auzi! Îmi place! Uneori crăp de plăcere! Măcar e pe direct. E care pe care. Știi cum aveau ăia, în trecut, măscăricii de pe lîngă ei? Că maimuțoii ăia le puteau spune orice. Îi lăsau să zică și să facă p-acolo ca toate visele. Da’ și cînd își luau nasu’ la purtare… Nu le era bine dup-aia. Măscăricii sînt buni la casa omului, de cînd s a făcut lumea asta. Te mai contrezi cu ei, te mai distrezi, le mai dai peste bot. Te-njură el, îl înjuri și tu. Te supără nasol, îl pocnești. Așa, treburile pot să meargă. Și se dovedește c-au tot mers.
Un anumit soi de eleganță mă deranjează, bă! Idioțenia asta că – vezi Doamne! – mă respecți, îmi spui chestii, și te incluzi și tu, pe tine, în ce zici, stilul ăsta de rahat mă face praf! Am senzația aia urîtă că mă observi. Că te uiți la mine prin lentilele microscopului. Urăsc chestia asta! O urăsc din suflet! Și cînd simt că e prin preajmă o situație de-asta, mă ia cu amețeală și fac ca trenu’. Adevărul e că așa ceva mă supără îngrozitor. Simt că explodez și că îmi sar toate capacele. O iau ca pe cea mai nasoală jignire. Tu îți imaginezi că, dacă vii cu vorba bună, aranjată, coafată, faci vreo mare brînză. Adică îmi cîștigi atenția și-mi produci vreo revelație. Iar eu, dup-aia, fac o plecăciune pînă la pămînt și-ți mulțumesc fierbinte că m-ai făcut să mă văd așa cum sînt. Ești foarte prost dacă îți închipui așa ceva! Știi ce obții, de fapt? Îmi aprinzi toate fitilurile. Îmi dai cheie. Iar eu pornesc la sfert. Nu faci decît să mă pui pe jar și să mă simt văzut ca insecta-n mușuroi. N-am nevoie de așa ceva! După cum n-ai nici tu, fraiere! Sau, dacă tu ai, treaba ta! Dar la mine nu veni cu de-astea!
Dacă ai sînge-n canalizare, bruschează-mă! Trage-mă de șireturi! Jignește-mă! Disprețuiește-mă! Umilește-mă! Știi situația aia cînd doi se bat? Atunci nu mai contează nimic. Așa e viața, fraiere! Cînd doi se bat, ăia nu mai țin cont de nimic. Lumea din jurul lor nu mai există. Din fiecare, în momentul ăla, iese afară animalul pe care nu-l arată, de obicei, nimănui. Și-atunci apari tu, elegantul, discretul, manieratul, să-i desparți. Tu, cu duhul blîndeții, cu vorba bună, cu lumina rațiunii. Să nu te miri deloc, fraiere, dac-o iei în freză instantaneu! Pentru c-o meriți. Ți-o ceri. Tu crezi că lor le convine să-i vezi așa, transformați, animalizați, schimonosiți, ridicoli, căzuți în noroiul ființei, congestionați și plini de bale? Sigur că nu le convine. Toată energia aia dezlănțuită o să se direcționeze pe ăla curat, apretat, proaspăt sosit la fața locului. Îi jignești crunt, prin simplul fapt că asiști la mizeria aia. Dă-ți seama ce sentimente le produci, dacă te mai și bagi între ei, să aduci tu raza de soare.
Așa și cu recunoașterea, cu oglinda, cu pusul oamenilor în fața propriului lor chip. Că ai dreptate sau că n-ai. Nu contează. Intenția e cea care se taxează aici. Cu excepția cîtorva masochiști rătăciți, a unor naivi care cred în condiția ameliorabilă a ființei, nimănui n-o să-i placă treaba asta. Nu-mi place, domnule, să mă recunosc cu adevărat în nimic! Nu-mi place absolut deloc! Recunoașterea e cea mai perversă formă de dezbrăcare. Ți-e mai rușine, de unul singur, în fața propriei goliciuni. Mult mai rușine decît în fața unei mulțimi care s-ar holba la tine.
