Non olet
M-am ținut, în rubrica mea săptămînală, pe cît am putut departe de politică, chiar și în abordarea temelor educaționale care se intersectează inevitabil cu aceasta. Motivul principal e lesne de ghicit: acolo unde începe discuția politică, orice altceva devine marginal, secundar, insignifiant. Iar eu nu împărtășesc un atare punct de vedere. De data asta îmi dau în petec.
Mai am în plus o oarecare jenă în a încălca teritoriul jurnalistic al colegei Rodica Zafiu. Dar… Anch’io sono pittore – și eu sînt un pic filolog. De cîteva decenii și-a făcut loc în lingvistică o ramură foarte productivă, numită „analiză de discurs“. Englezii îi spun „discourse analysis“, germanii „Diskursanalyse“. Amintesc asta pentru că în engleză ceea ce numim noi în română „discurs“ se cheamă „speech“, iar în germană „Rede“. Vasăzică, nu este vorba (doar) despre cuvîntări compuse spre a fi rostite față în față cu publicul, ci despre orice fel de texte, privite însă nu prin prisma a ceea ce spun, ci prin ceea ce fac. Text als Handlung – „textul ca acțiune“ – e titlul unei cărți publicate de un critic, istoric și teoretician literar (toate trei, în formula germană: Literaturwissenschaftler), Karlheinz Stierle, în 1975. Cu două decenii mai devreme, un filozof britanic al limbajului, J.L. Austin, încredințase tiparului o carte cu un titlu încă și mai percutant, How to Do Things with Words – „cum să faci lucruri cu cuvinte“ –, lucrare ce a impulsionat lingvistica spre explorarea unor teritorii pînă atunci în mare măsură ignorate.
Și acum, la chestiune. A-nceput campania electorală. Răsar prin oraș, deocamdată timid, afișe, bannere, mesh-uri. Ieri mi au căzut ochii pe un mare panou alb – culoarea purității, nu-i așa? – avînd în stînga o hartă a României, al cărei contur e umplut de o mulțime multicoloră de siluete. În dreapta, sigla de partid, o elipsă de steluțe galbene străbătută de sileta unei păsări zvelte, în zbor avîntat. Dedesubt, textul: „ALDE. REDĂM ROMÂNIA ROMÂNILOR“. Mă frec la ochi, mă uit din nou, panoul rămîne acolo, cu text cu tot.
S-o luăm așadar wissenschaftlich. „A reda“ înseamnă, potrivit dicționarelor, „a da din nou“, „a restitui“, „a înapoia“. Implicația e destul de limpede: a da ceea ce a fost luat anterior. Și, evident, implicația suscită îndată întrebarea: cine a luat românilor România? Probabil „neamțul“ Iohannis. Sau poate, aud că se mai poartă prin folclor, în cîrdășie cu „ungurul“ Cioloș. Poate cei de la Bruxelles, Uniunea Europeană, mai știi? – deși atunci ce mai caută steluțele galbene pe sigla partidului? Poate NATO, din pricina căruia soldați români își riscă viața în Afganistan. Poate clasa politică, de care ALDE vine să ne scape.
Nu se spune cine ar fi luat românilor România. Cert e însă că, potrivit afișului, cineva ar fi făcut lucrul ăsta, iar privitorul e îndemnat să creadă că ALDE va remedia raptul comis.
Să ne uităm acum la implicația implicației: cine sînt „românii“ cărora cineva le-ar fi luat țara? După știința mea, și Iohannis, și Cioloș sînt tot cetățeni români. După știința mea, atît în UE, cît și în NATO, România figurează ca țară independentă, care și-a exprimat liber dorința de aderare. Cu siguranță, scornitorii panoului electoral au vrut să-l facă pe privitor să se simtă dintr-odată „mai român“ decît toți românii și să înțeleagă că, de nu i-o reveni lui patria în întregime, măcar ceva-ceva din ea tot o să primească. Restul, în afară de el/ea, sînt fie venetici, fie lifte păgîne – în orice caz, conspiră cu jind la bunul „nostru“.
Pun capăt analizei de discurs. A combina populismul – „a da“ – cu xenofobia – „românii“ –, măcinîndu-le laolaltă într-o pastă cleioasă cu ajutorul unor amărîte de implicații semantice, e o rețetă atît de veche, încît pare să nu merite să-și bată cineva capul cu ea. Nici măcar Consiliul pentru Combaterea Discriminării, sau cum se va fi numind. Care mesaj? Care xenofobie? A spus cineva ceva?
Sînt nevoit să-mi întrerup la un moment dat articolul: deși e sîmbătă, trebuie să ajung degrabă la niște cursuri de sfîrșit de săptămînă, la Sheraton. Și, cum sînt în întîrziere, mă reped la un taxi. Cînd îi spun de Sheraton, taximetristul se uită întrebător la mine. „Ăla care a fost înainte Hotel Dorobanți“ – încerc. Și încercarea pare să dea roade: „A, știu acum. Ăla de l-a cumpărat tot un evreu.“ Nu mai am putere să replic.
Mă întorc acasă să îmi reiau articolul cu o amintire în gînd. Cînd i s-a reproșat că, din rațiuni bugetare, ar fi pus taxă pe latrinele publice, împăratul Vespasian ar fi răspuns: „Pecunia non olet“ – „banii nu au miros“. Și așa s-au ales stabilimentele scatologice cu un nume nou, imperial: „vespasiene“.
P.S. Mă mai uit o dată prin dicționare. Potrivit acestora, „a reda“ mai înseamnă și „a exprima“, „a înfățișa“, „a zugrăvi“. Îmi aduc aminte de prin școală: „În această poezie poetul redă frumusețile patriei noastre“. Poate asta a vrut să zică afișul electoral: ALDE ÎNFĂȚIȘEAZĂ ROMÂNILOR ROMÂNIA. Așa cum este.
P.P.S. O persoană apropiată, căreia îi arăt articolul înainte de a-l trimite la tipar, îmi zice concesiv: „Da, destul de bun. Dar de ce te-ai luat numai de ALDE?“
Promit să nu mai cad în păcat – adică în politic. Nu pot însă promite și că mă voi ține de promisiune.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
