Noël Bernard
Luna aceasta se împlinesc 40 de ani de la dispariția prematură a lui Noël Bernard. Vreau să cred că nu s-a împuținat prea tare numărul celor care mai știu cine a fost Noël Bernard: directorul departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, între 1955-1958 și apoi între 1966-1981. Un director și un jurnalist de limbă română cum n-a mai fost altul ‒ aș îndrăzni să spun. De altfel, Liviu Tofan, director al Institutului de Istorie Recentă, și el fost jurnalist și manager la Radio Europa Liberă, citează în recenta sa carte Ne-au ținut în viață – Radio Europa Liberă 1970-1990 (Editura Omnium, 2021) aprecierea lui James Brown, director american al Radio Free Europe, despre Noël Bernard: „El a fost cel mai sclipitor jurnalist de radio care a existat vreodată la Europa Liberă”. De menționat că, de-a lungul timpului, Europa Liberă a avut mii de jurnaliști care au activat pentru toate țările Europei de Est. James Brown era un american care știa românește (potrivit lui Liviu Tofan, după căderea comunismului citea Dilema) și deci era în bună cunoștință de cauză asupra activității la radio a lui Noël Bernard.
Vocea îi era inconfundabilă, clară și de-o vibrație aparte, argumentele – imbatabile, stilul retoric ca al bunilor avocați americani din filme, tonul măsurat și uneori cu o ironie sobră. Greu de găsit vreun alt gazetar de limbă română care să mai fi avut o asemenea prestanță. În necrologul de acum 40 de ani, Virgil Ierunca spunea că „Noël Bernard a fost mai mult decît un bun ziarist”. Ierunca îi dezvăluia forța de a fi transformat simpla comunicare într-o comuniune și constata că vorbele sale erau așteptate de ascultători „ca un fel de izbăvire”, fără însă ca autorul lor să se fi transformat vreodată într-un propovăduitor sau să fi „căzut în ideologie”.
Popularitatea lui Noël Bernard și a postului pe care-l conducea ajunseseră la cote incredibile (cca. zece milioane de români ascultau Europa Liberă cel puțin o dată pe săptămînă, cea mai mare audiență dintre toate departamentele naționale ale REL, potrivit datelor publicate de Liviu Tofan). În mare măsură aceste cote s-au datorat lui Noël Bernard. Astăzi se pot asculta pe Internet unele dintre editorialele sale. Erau la o enormă distanță ca autenticitate, normalitate sau informație față de presa și Radioul comuniste din România de atunci, dar sînt la mare distanță ca stil, calitate sau rigoare și față de presa și Radioul dezvoltate în condiții de libertate din România de astăzi.
În emisiunile sale, Noel Bernard folosea formula „domnul Ceaușescu”. Cine oare îi mai spunea tovarășului Ceaușescu „domn”? Cu toată această eleganță însă, directorul Europei Libere era capabil să-l facă de-a dreptul praf pe liderul comunist. Fără insulte, fără termeni nepotriviți, fără ridicări de ton, fără isterie, doar cu adevăruri și argumente logice, dădea impresia că-l putea desființa cu totul.
Mi-aduc aminte cum Andrei Pleșu remarca odată că în presa noastră nu mai există nici un „domn adevărat”. Asta era însă cu mulți ani în urmă. Astăzi, așa o problemă nici nu se mai poate pune, nu mai are sens. Sigur, domni au mai existat în presă, de obicei pe la posturile străine în limba română. Pe unii i-am și cunoscut, cu alții am avut chiar onoarea să fiu coleg, după Revoluție. Pe Noël Bernard, domnul între domni, n-aveam însă cum să-l cunosc. Eram la liceu cînd a murit. Îl ascultasem totuși de nenumărate ori la radio, iar pentru mine, vocea lui era vocea directorului de radio universal (tot așa cum vocea Ioanei Măgură Bernard era vocea crainicului de radio absolut). Nu credeam că mai puteau exista și alți sau altfel de directori de radio. Era în același timp vocea unui domn desăvîrșit. Mi-l închipuiam întotdeauna în costum, afabil, protector și în același timp autoritar. Am avut ulterior confirmarea că așa era. Adică vocea de la radio era chiar omul.
Știam că tatăl meu se întîlnise cu el cînd călătorise în Occident. Odată, cînd s-a întors, i-a șoptit mamei marele secret: „M-am văzut cu Moș Crăciun”. Am înțeles despre cine era vorba, eram foarte impresionat și, în același timp, nespus de curios cum arăta „Moș Crăciun” în realitate. Pe atunci era, desigur, ca și adevăratul Moș Crăciun, un simbol și o întruchipare a nădejdii pe care încă ne-o puneam în ajutorul americanilor. De fapt, era chiar un fel de cadou al lor, atît cît se putea în acele vremuri.
„Cel mai sclipitor jurnalist” era (cum altfel?) vînat în permanență de Securitate. S-au făcut chiar speculații, neprobate pînă astăzi, că acel cancer care l-a răpus i-ar fi fost provocat printr-o iradiere. Știm că, la fel ca alți redactori, era și el în permanență amenințat. Securitatea urzea întruna tot felul de planuri pentru reducerea la tăcere sau compromiterea celor mai puternice voci critice la adresa regimului comunist.
Liviu Tofan povestește că „Noel Bernard devenise imun la amenințări” și că avea o formulă standard cu care-i încuraja pe cei îngrijorați de ele: „Nu se întîmplă nimic, dragă, ei tot amenință, n-avea nici o grijă, nu se întîmplă nimic”. (Și totuși se întîmpla. Pe lîngă altele, în 1981, la sediul din München al Europei Libere a explodat chiar o bombă, un atentat despre care astăzi știm că fusese comandat de Securitatea din România.) Probabil că teama și intimidarea provocate de amenințări erau sentimente incompatibile cu personalitatea lui Noël Bernard, omul al cărui destin a fost sintetizat de Virgil Ierunca în cîteva cuvinte: „S-a născut și a murit în studiourile Europei Libere”.
