Niște triști
În orice împrejurare a existenței comunitare omenești, atunci cînd apare o cauză socială, se găsesc și niște sanitari, gata să intervină și să-i curețe „corpul“. Aidoma situației din regnul animal. Păsăruici, insecte, peștișori, care se lipesc de corpul unui animal mai mare sau viețuiesc în imediata lui apropiere, pentru că le asigură protecție și hrană. Spre deosebire de ființele umane, celelalte vietăți din regnul animal nu compun imnuri de slavă și nici nu delirează verbal, preamărindu-și protectorul. Oferă niște servicii în schimbul altora. Pentru a supraviețui. La oameni e mult mai complicat. Noi sîntem niște animale cu conștiință de sine dezvoltată și cu facultatea de a ne exprima dusă pînă foarte departe, la un nivel de sofisticare extrem de avansat. Oportuniștii umani sînt o lume complicată și extrem de diversă.
Au existat încă de la formele incipiente de organizare ale primilor bipezi. Și au însoțit istoria umanității, strîns lipiți de trupul ei. Așa cum o vor face pînă la capăt, la stingerea oricărei urme care va mai aduce aminte de această planetă. Pentru că ei sînt, întotdeauna, și ultimii supraviețuitori. Sînt întruchipările supreme ale uneia dintre dimensiunile esențiale ale universului uman. Una dintre cele care au cîntărit enorm în supraviețuirea speciei și în cîștigarea anvergurii și influenței pe care o are prezența noastră pe suprafața planetei. Această dimensiune este oportunismul. Iar în jurul acestei dimensiuni se grupează un microcosmos de materializări ale esenței sale. O enormă galerie de portrete umane, povești și caractere, de la forme cît se poate de simple pînă la adevărate spectacole ale complexității.
Oportunismul e un fenomen vast. De la impulsul comportamental elementar pînă la minuțioasele premeditări și elaborări de planuri cu mai multe variante e o distanță enormă, în care încăpem cu toții, laolaltă cu toată istoria noastră. Însă într-un punct al acestei distanțe, la un anumit loc de pe traseul aglomerat al oportunismului, se găsește și această specie de triști. Zgomotoșii de serviciu. Aceia care vor să iasă din mulțime doar prin puterea plămînilor. În general, sînt aproape complet lipsiți de umor, iar măsura în lucruri e o noțiune necunoscută. Găsesc o plăcere nebună în a pica în abisuri ale isteriei. Se dau cu fundul de pămînt și zbiară, ori de cîte ori se ivește vreo ocazie. Vreo cauză. Orice care le poate da șansa de a se face, cumva, remarcați. Să se știe că sînt și ei pe-acolo.
Cauza e ultima care contează. Cel mai important e să se vadă că ei sînt cei care o susțin. Și nu oricum. Întotdeauna au fost „primii care au spus că…“. Nu e important ce se cere, ce se revendică, ce se solicită din partea autorităților. Cel mai important lucru e prezența lor la fața locului. N-ai fost acolo cînd au fost ei? E nenorocire! Ești dușmanul cauzei. Nu există nici măcar un proces sumar. Condamnarea vine de la sine. Deseori își iau un aer eroic și gîfîie, la propriu. E „oboseala“ acumulată în lupta din prima linie a apărării cauzei. Au fost „acolo“ încă „de la început“. Au luptat și pentru tine, inconștientule și indiferentule! Dacă ai cumva norocul să‑i prinzi într‑un moment rar de relaxare, se mulțumesc să te mustre cu aer parental. Dacă-i prinzi într-o fază de activare, e vai de capul tău. Ochii aprinși te pîrjolesc aprig, iar după ce ești făcut scrum, cu ajutorul aruncătoarelor optice de flăcări, cenușa ți-e aruncată-n cele patru zări și vînturată cu niște discursuri de înfierare.
Nu susținerea cauzei e idealul care-i mînă-n luptă. De fapt, nici ei nu prea știu ce-i pune în mișcare și ce nu. Poate fi un amestec de gînduri cît se poate de nevinovate. Pe unii îi mobilizează doar faptul că așa pot fi remarcați cumva. Sînt ființe umane, ca noi toți, tînjind după orice fel de atenție. I se poate întîmpla oricăruia dintre noi. Așa cum sînt alții, care își bazează ascensiunea socială pe agățarea de o cauză, cățărîndu-se în felul ăsta, pînă la atingerea unei poziții publice convenabile. Aidoma situației din universul animal – de parcă noi ce-am fi? –, e o luptă pentru supraviețuire, în cadrul căreia se fac alianțe și schimburi de servicii. Chestii care vin la pachet, desigur, și cu asigurarea unor vieți îndestulate. Dar mai există o specie. Una extrem de periculoasă. E felul acela de ticălos sau de imbecil care, în timpul crimelor staliniste – cînd, dacă erai un fidel al cauzei, ți se dădea liber la omorît oameni care nu dovedeau suficient atașament –, felul acela de rătăcit care cerea să se depășească planul la deportări și execuții. Așa cum reprezentanți ai primelor categorii se găsesc oricînd, și cei care fac parte din ultima pot apărea la locul potrivit în orice clipă.
Existența lor nu trebuie, evident, să descurajeze nici o formă de exprimare a voinței oricui. Slujirea unei cauze în care crezi, dedicarea unei părți din timpul tău în favoarea ajutorării altora sau a îmbunătățirii condițiilor în care trăim cu toții, ori a celor care vin după noi, toate astea sînt lucruri firești pentru cei care aspiră să trăiască într-o comunitate civilizată. Dar atunci cînd întîlnești indivizi care-ți reproșează că nu strigi cu suficientă convingere, că trebuie să afirmi mai cu viață niște cuvinte capabile să-i convingă doar pe ei că ești suficient de implicat, ei bine, în situația asta e sănătos să te duci în altă parte a adunării. Sau să-l rogi pe respectivul sau respectiva să cînte la altă masă. Apare riscul – și, uneori, e un risc mare – să te dezvrăjești de cauză. Să confunzi lucrurile bune în care crezi cu forfota acestor triști. Lucrurile bune, ideile mari și lumina lor, frumusețea indescriptibilă a solidarității umane în construirea a ceva trainic, de care ne putem bucura cu toții, sînt și trebuie să fie mult mai puternice decît orice foială a triștilor.