Nici înjurătura nu mai ce-a fost odată
(…) Dacă scrutăm prezentul vom constata că înjurătura nu mai e ce-a fost odată, cînd mustea de sensuri majore, iar utilizarea ei era legată de mînie, ură, jignire genuină. Pe vremuri, pesemne, se vorbea mai puțin, se subînțelegea mai mult. N-aș vrea să idealizez trecutul, dar înțelepții ne spun că cei vechi trăiau mai simplu, făptuiau și vorbeau mai simplu. (…) Odinioară se vorbea mai puțin, fiecare vorbă atîrna mai greu. Inflația verbală a devalorizat semnificațiile. Drept urmare, confuzia dintre înjurătura genuină – vorbă plină de consecințe formale, afectînd hotărît balanța relațiilor umane – și expresia trivială n-a făcut decît să se lățească. Înjurătura și-a pierdut excepționalitatea, violența inițială, și-a descărcat energia ei comunicațională, funcționează cu baterii consumate. Degradarea funcțiilor sale face ca ea să spună tot mai puțin. Bruma de lucruri pe care încă le mai spune privesc tot mai puțin adresantul; ele informează, atît cît informează, despre emitent. Și, de altfel, mai este de semnalat și impersonalitatea în dublu sens a injuriei. Insultei cu chip uman, vreau să spun cu adresă precisă și miză conversațională, i se substituie, de altfel, adesea înjurătura impersonală, edulcorată, pretins filozofardă la adresa condiției umane: un neconvingător „fir’ar a dracului de treabă“ generalizat. Aceasta ar fi impersonalizarea într-un prim sens. Într-un al doilea sens, proferarea înjurăturii – a unei înjurături degenerate în simplă vorbă trivială – urmărește obținerea pauzei în gîndire. Solicitate intens, capacitățile intelectuale ale vorbitorului se blochează provizoriu: firul discursului se rupe mereu, pauza jenantă de înnodare fiind acoperită de mîzga verbală în care nici o intenție precisă nu mai răzbate; deslușești totuși, în și prin această mîzgă, portretul-robot pe care și-l face vorbitorul; întrezărești, totodată, o întreagă situație de discurs. Prin intermediul înjurăturii, un întreg mediu lingvistic devine autoreferențial.
Înjurătura nu mai e ce-a fost și din alte motive. Ca orice act verbal, tinde să acumuleze funcții divergente, care abat de la destinația inițială. Forța ei inițială de impact s-a alimentat, probabil, din magie, șamanism, invocarea puterilor misterioase. Blestemul, ca de altfel și binecuvîntarea, erau lucruri serioase, cu ele nu se glumea. Aura de mister odată destrămată, convocarea puterilor bune și a puterilor malefice nemaifiind luată în serios de toate părțile interesate, alte convingeri erodîndu-se de asemenea (de exemplu, codul tradițional al onoarei), proferarea înjurăturii își pierde univocitatea inițială. Astăzi se înjură: ironic, duios, cu dragoste, din lene și mecanic, din camaraderie, din dorința de a comunica, a condescinde, a accede, în căutarea popularității, și din nenumărate alte motive. (…)
(apărut în Dilema, nr. 64, 1 aprilie 1994)
