Nevoia de <i>realitate</i>
"Dumneavoastră, ca sociolog, ce părere aveţi, cît este realitate şi cît ficţiune în romanul Doinei Ruşti, Lizoanca la 11 ani?" " îşi începe jurnalista micul său interviu. Un demon răutăcios mă împinge să-i răspund fără să clipesc: 37%, respectiv 63%! Mă abţin însă şi încep să bîigui ceva despre faptul că avem de-a face cu un roman, iar acesta se ocupă, după ştiinţa mea, cu scrierea unor lumi şi mai puţin cu descrierea unor societăţi şi că, oricum, aprecierea "gradului de realitate" a unui roman este o îndeletnicire prezumţioasă, nu e treaba mea, nu ştiu... Deziluzie. Jurnalista aştepta, se pare, un verdict al "specialistului": da, aşa arată "satul românesc" " deci Doina Ruşti are dreptate " sau dimpotrivă, vă spun eu, sociologul, realitatea este diferită, iar doamna aceasta nu ştie despre ce vorbeşte. Întrebarea era poate nefericit formulată, dar semnificaţia ei trimitea, am avut impresia, la o problemă legitimă şi care începe să revină cu o oarecare obsesivitate: cine şi cum ne povesteşte, în cele din urmă, realitatea? Aia "reală"! După cum mărturiseşte Doina Ruşti, acest roman s-a născut şi el din revolta împotriva unei falsificări şi manipulări a "realităţii": "Am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut gaură în creier: o prostituată în vîrstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis. Deşi ştirea a fost apoi preluată în aproape toate cotidienele importante, era evident că nimeni nu se obosise să investigheze sau măcar să verifice informaţia. Şi tocmai această indiferenţă năucitoare m-a determinat să scriu un roman. Şi-atunci am început propria cercetare. Fetiţa care umpluse satul de boli era în realitate…". Revoltată de reality show-ul jurnalistic, ficţiunea pleacă deci în căutarea "adevăratei realităţi". Dar asta nu înseamnă că "a ieşit o probă de jurnalism superior", cum consideră un ziarist (în acest sens ar fi de citit mai degrabă reportajul Laviniei Gliga în Tabu), şi nici că avem de-a face cu o amplă naraţiune socială. Ceea ce este surprinzător este însă că scriitoarea însăşi supralicitează, uneori, această dimensiune de cronică socială: "Să presupunem că vine cineva de pe la Uniunea Europeană şi spune:
