Neputința e românească?
Nu știm. Nimeni n-a demonstrat pînă acum faptul că prin părțile astea ar sălășlui, în mințile noastre, o dihanie pe care alte neamuri să n-o mai fi întîlnit altundeva. E drept, păreri se găsesc la tot pasul. De la compatrioți porniți pe drumul identificării unui ceva exclusiv românesc pînă la călători străini ajunși pe-aici de-a lungul timpului sau la cărturari interesați de alcătuirea lumii noastre. Oricît ar zice unii că „N-am mai văzut așa ceva decît în România!“, mereu se găsesc alții care spun că, totuși, s-a mai văzut și prin alte locuri. Iar în ceea ce privește discuția care dezbate existența sau nonexistența psihologiilor popoarelor, probabil că o să continue încă mult și bine. Oricît ar vrea cineva, în anumite momente, să găsească o explicație pentru cît de altfel sîntem, dincolo de speculații, comentarii sub imperiul emoțiilor, proiecții și teorii mai mult sau mai puțin spectaculoase, nu există nici o demonstrație științifică a faptului că neputința s-ar fi născut la sat, pe-aici, pe la noi.
Însă e foarte sigur că există compatrioți, nu puțini, care cred cu tărie că neputința e marcă înregistrată a acestui popor. Atunci cînd exasperarea ieșită din orice formă de neîmplinire atinge cote critice, în momentele în care nu mai funcționează nici o explicație din zona fatalismelor mioritice sau din galeria nesfîrșită a teoriilor conspirației, ultima stație la care se oprește expresul raționamentelor zbuciumate e neputința. Obligatoriu românească. Capătul de linie al acestui parcurs presărat uneori cu asocieri intelectuale cît se poate de ingenioase, alteori cu lucruri învățate după ureche, cu deliruri vaste și cu caterincă, punctul terminus al acestei călătorii de-a lungul căreia facem zgomot, bem, rîdem și plîngem e marea gară a neputinței. Pentru unii, un adevărat monument național. Un spațiu cît se poate de larg și supraîncărcat cu toate ornamentele de care sîntem în stare pe subiectul ăsta.
N-o să acceptăm niciodată că, asemenea oricăror altor oameni de pe lumea asta, și noi putem fi uneori bîntuiți de lașitate, prostie, impostură, microbul trădării, slăbiciune, lipsă de inspirație, hoție, lene. Cînd dăm peste ele, oriunde le-am prinde, le confiscăm pe toate și le naționalizăm. Le facem specific românești. Le-ngrămădim pe toate la un loc și le depozităm în spațiul vast al neputinței, dincolo de care urmează doar neantul. La fel și cu cealaltă dimensiune a bipolarității noastre. Delirul „pozitiv“. Adică dacii, ca primă și unică sursă reală a civilizației, cu toată linia de excepționalisme care fac din noi cel mai vechi, inventiv, talentat și viteaz popor. Dar n-am avut noroc, iar alții ne-au luat mingea. Iar finalul e tot trist, în bocet și în marasmul aceleiași senzații de neputință. O „filozofie“ cristalizată în timp, după o puzderie de întîmplări care au lăsat urme, ne face să credem că, dacă nu putem fi recunoscuți, cumva, nici ca nația cea mai bună din lume, dar nici ca poporul cel mai năpăstuit de soartă, singura soluție e refugiul într-o explicație unică. Neputința românească.
Și ni se pare că, dacă se vorbește despre modele, tipare, matrice culturale, despre categorii în care am putea încăpea și noi, așa cum încap toți ceilalți oameni de pe lumea asta, atunci înseamnă că cineva ne ascunde în mulțime. În umanitate. E clar că ne vrea răul. Are intenția de a ne lipsi de identitate. Și nu ne convine. În cele din urmă, dacă nu avem autostrăzi, sistemul de educație e vai de el, stăm prost cu igiena, e jale prin spitale, zicem că toate astea nu sînt din cauza corupției, a birocrației aberante, a rămînerii în urmă. Ci a neputinței românești. Iar cele mai spectaculoase comentarii de felul ăsta apar în jurul evenimentelor sportive. Acolo se declanșează discursurile filozofului național, care fixează în istorie, pentru eternitate, ideea de neputință românească abisală. Cică ai noștri „cad mereu psihic“. „Nu se bat pînă la capăt.“ „Abandonează lupta.“ Nu sînt la „masa bogaților“, în „ligile mari“. „Nu cîștigă, dom’le! Pentru că sînt români.“ Adică au legată de picioare, cu lanțuri grele, ghiuleaua care ne însoțește întreaga istorie. „Neputința asta românească.“
Sportivii de performanță sînt cele mai la îndemînă victime ale acestor descărcări nervoase. Cîte și-a auzit Simona Halep în anii din urmă, numai ea știe. Handbalistele, la fel. Plus că sînt femei. Foamea și cruzimea de a le acuza și minimaliza sînt duble. Toată rîca obsesiei acestei neputințe generale se așază gospodărește pe umerii lor. Iar cantitatea de zoaie care li se aruncă în cap e greu de cuprins. Nu contează că Simona Halep conduce clasamentul WTA. A cîștigat și un turneu de Grand Slam. Ni se pare prea puțin. Nu e suficient. De ce nu cîștigă absolut toate meciurile? Nu contează că handbalistele ocupă locul patru în Europa, în fața unor echipe redutabile. De ce nu sînt campioane? De ce au pierdut la unguroaice și la rusoaice? „De-aia! Pentru că aici se vede neputința asta românească!“
În zațul acestei suferințe, că nu sîntem pe locul pe care îl merităm, mocnesc toate zbuciumările cărora le dăm drumul cînd apare spectacolul sportiv, pe care îl substituim tuturor cîmpurilor de bătălie ale istoriei. Am vrea ca fetele noastre să muște din adversare. Să rupă tot. Să ne aducă victoriile pe care nu le-am obținut, ca bărbați, în alte locuri. Dar nici măcar asta nu ni se întîmplă numai nouă. Trag și alții de suferințe asemănătoare. Au și alții neputințele lor. Iar în ceea ce-i privește pe unii de-ai noștri, dacă se dovedește că pînă și sarmaua sau mititelul nu sînt pur românești, există compatrioți care cred că au dat lovitura definitivă. Dacă nu există chiar nimic românesc, atunci să luăm și noi ce-a mai rămas din nimicul ăsta. Să luăm neputința. S-o facem pur românească. Și ce bine le prinde unora chestia asta! Mai ales unora dintre noi.
