"Două expoziţii, aceeaşi idee." De fapt, era vorba despre aceeaşi temă, cele două expoziţii avînd idei total diferite. Dar, mă rog, ce mai contează! Răsfoiesc dosarul de presă pe care colegele mele de la PR mi l-au adus azi dimineaţă. Este un volum apreciabil, cuprinzînd, se pare, toate anunţurile şi articolele apărute în media referitor la cele două expoziţii despre hrană organizate de către Muzeul Ţăranului Român. Imensa lor majoritate reiau cuvînt cu cuvînt cîte un pasaj din comunicatul de presă sau din caietul de sală. Firesc, îmi spun, doar e vorba de PR! Nu reuşesc să mă conving şi merg mai departe, la cele cîteva - foarte puţine - articole care spun ceva şi despre expoziţii, dincolo de simplul anunţ publicitar. Le ştiam, le citisem pe măsură ce apăruseră, dar acum, aşezate unul lîngă altul, mi se înfăţişează brusc drept expresia seacă a unui eşec: toate sînt laudative, unele sînt excelente, dar nici unul dintre autorii acestor apariţii mediatice nu vorbeşte la plural, nu se referă, de fapt, la cele două expoziţii, nu ia în considerare, ca atare, această expunere în oglindă. După afinităţi şi partizanate, este vorba fie despre o expunere, fie despre cealaltă. Fiecare angajează un dialog personal cu o expoziţie, trecînd cu vederea dialogul celor două puneri în scenă, care rămîne astfel mut. Şi totuşi, aceasta era miza dublei expoziţii, care se dorea o provocare la dialog. Nu era un secret pentru nimeni că în muzeu există (cel puţin...) două viziuni profund diferite despre cultura noastră populară şi modalităţile de punere în scenă a acesteia. Pentru cunoscători, era la fel de evident că nu este vorba aici doar despre persoane diferite sau despre eternele şi fascinantele cabale interne din orice instituţie românească, ci despre mize şi viziuni puternic înrădăcinate în istoria noastră culturală. A le da ocazia să se confrunte (nu înfrunte!) la masa verde, ca să spun aşa, a le crea condiţiile să-şi expună crezul şi să-l facă astfel vizibil pentru public era, în capul meu, o dublă provocare: pentru autorii viziunilor şi pentru publicul îmboldit astfel să reflecteze asupra raţiunilor mai profunde a ceea ce vede şi ceea ce îi place sau nu. De fapt, ca să spun totul, speram, în secret, la o mică dezbatere naţională despre patrimoniu şi identitate, despre cine sîntem şi cam ce vrem de la noi, dar şi despre diferenţă şi toleranţă în cultură, în general. Pe scurt, speram că această punere în dialog va naşte dialog. Un dialog naţional, căci, dincolo de pretextul "hrana", miza era naţională, adică interpela ceva profund din "fiinţa" noastră culturală. Dincolo de scenografie, se profilau politici diferite ale identităţii, majore, comune, dar prea puţin supuse spiritului critic ale fiecăruia. Simplu eşec? Nu, categoric nu! Mai degrabă n-a fost să fie! - constată "fiinţa culturală" din mine. Dar este multă tristeţe în această constatare... Multă şi întemeiată tristeţe, căci, de fapt, este vorba despre încă o expresie a imposibilităţii noastre structurale de dialog. Mai exact, despre scoaterea din dialog a celei de a treia persoane, a terţului: El nu există! O a treia persoană ar introduce posibilitatea diferenţei legitime şi a preferinţelor ne-exclusive: exişti şi tu, dar există şi el, îmi place mai mult ce faci tu, pentru că..., dar este de luat în considerare şi ce face el, întrucît... Ei bine, nu: dacă vorbesc despre expoziţia ta, nu vorbesc despre expoziţia ei şi invers! Un al treilea punct de vedere nu are ce căuta în relaţia noastră. "Relaţia triangulară", cum spune prietenul meu F., psihanalist de profesie şi vocaţie, relaţia mediată de un al treilea punct de vedere nu este o practică obişnuită la poporul român. Într-o cultură centrată pe propriul specific, se pare că diferenţa nu poate fi decît obiect de bancuri sau revendicări - sau, cel mult, de ciorba reîncălzită a "unităţii în diversitate". Diferenţa nu este niciodată o alternativă legitimă. Totul se joacă doar între Eu şi Tu, cu cele două relaţionări generice şi polare, de simpatie sau de antipatie şi excludere reciprocă. Iar El nu poate avea decît o existenţă efemeră, fiind automat metabolizat într-un Tu ce urmează fie a fi integrat, devenind "unul de-ai noştri", fie expediat înapoi în non-existenţă, prin excludere sau simplă indiferenţă: despre "ăla" nu merită să vorbeşti. Ca despre "cealaltă" expoziţie, oricare ar fi fost aceasta. Să mai spun că, previzibil, aceste cîteva reflecţii mici şi triste îi vor supăra şi pe unii şi pe alţii, fiecare luînd totul ad personam? Că nu voi fi cadorisit cu statutul de posibil El, în raport atît cu unii, cît şi cu alţii? Păi, ce faci, monşer, eşti cu noi sau cu ei? - îmi vor bate obrazul dimpreună. Nu, mai bine să nu mă gîndesc. Pur şi simplu, n-a fost să fie nici de data asta...