Mută mortu' pe Academiei!

Lîngă casa mea a început zilele acestea construcţia unui bloc de apartamente de lux. Era o casă veche de mahala unde, după moartea bătrînilor ei locatari, se instalaseră nişte ţigani, care au adus după ei alţi ţigani. Trăiau, din cîte se părea, din "reciclarea" gunoaielor, aşa încît curtea spre care dădea fereastra biroului meu era mereu plină de gunoaie. Din cînd în cînd se ardeau resturile lor şi un fum gros şi pestilenţial umplea cartierul. Drept closet aveau o gaură în pămînt, sub cerul liber, aşa încît adesea, cînd mă uitam şi eu pe fereastră, un ţigănuş pe vine îmi făcea amical cu mîna. Vara devenise un adevărat pericol, roiuri de muşte intrau pe ferestre, mirosul era insuportabil, focarul de infecţii era la cîţiva metri de noi. Toţi vecinii erau furioşi, dar nimeni nu îndrăznea să cheme Poliţia şi Sanepidul. Unul a făcut-o totuşi, în numele nostru, al tuturor. Nu a venit nimeni. După o vreme a venit însă un antreprenor, care a cumpărat terenul de la nişte moştenitori pierduţi prin ţară şi le-a dat bani ţiganilor ca să se mute. Pentru a fi mai convingător, i-a lăsat pe bărbaţi să recupereze cărămizile din demolare, iar pe "şeful" lor l-a angajat ca portar pe perioada lucrărilor. Restul au plecat undeva, într-un sat, unde aflaseră că ar fi ceva locuri libere. Am fost fericiţi cu toţii. Această situaţie mi-a adus însă aminte de vechiul banc cu cei doi miliţieni care găsesc un cadavru pe strada Edgar Quinet şi, pentru că le era prea greu să treacă acest nume în procesul-verbal, hotărăsc să "mute mortu' pe Academiei". Cam aşa am scăpat şi noi de ţigani, mutîndu-i la alţii. Noi ne-am rezolvat problema noastră, alimentînd însă o problemă socială a întregii societăţi: mahalaua noastră tihnită se gentrifică şi va deveni în curînd un spaţiu rezidenţial rezervat. Iar ţiganii şi săracii cartierului sînt împinşi într-un neo-nomadism cronic. Mecanismul este banal prin generalitatea lui. Exact despre această problemă ca problemă socială ne vorbeşte o expoziţie-atelier deschisă luna aceasta la Muzeul Ţăranului Român şi intitulată, sugestiv, "Peisaj minim garantat". Este vorba, de fapt, despre peisajul sărăciei extreme din România, care priveşte peste un milion de persoane din populaţia ţării. Majoritatea ţigani, dar nu numai, căci sărăcia extremă diluează etnicitatea pretutindeni în lume. Un singur reper statistic: din punct de vedere locativ, sărăcia extremă înseamnă cam 3 m2 de persoană, adică ceva mai puţin decît am eu acum stînd la biroul la care scriu aceste rînduri şi întinzînd mîna după o carte din bibliotecă. Expoziţia este partea vizibilă a unui studiu de doi ani, realizat de o echipă mixtă de urbanişti, arhitecţi, sociologi şi etnologi, sub egida Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. Rostul ei este de a pune în scenă şi a impune vizibilitatea unei probleme sociale considerată: a) mare - căci atinge peste un milion de români, indiferent de etnia lor; b) gravă - deoarece ne afectează pe toţi şi nu poate fi rezolvată decît prin angajarea activă a întregii societăţi şi mai ales a autorităţilor; c) larg răspîndită - adică ea atinge toată ţara, atît satele, cît şi oraşele; d) aproape deloc vizibilă - aceşti oameni nefiind încă reprezentaţi, nici politic şi nici spaţial. Ignoraţi în continuare, aceşti oameni, al căror număr sporeşte, pot constitui o ameninţare şi o boală gravă a societăţii româneşti; e) diversă - adică, din nefericire pentru autorităţi, soluţiile nu pot fi unice şi generale, ci trebuie să fie bine cîntărite şi adaptate condiţiilor concrete ale fiecărui context în parte. Bine, veţi spune, ştim toate acestea. Oare chiar aşa să fie? Cred că ceea ce refuzăm sau nu sîntem capabili încă să ştim se află undeva în amonte, la nivelul cunoaşterii şi recunoaşterii unei "probleme sociale" ca atare. Tendinţa - firească, psihologic, dar păguboasă, social şi politic - este să mutăm problema pe Academiei. În primul rînd, problema socială nu este considerată a fi şi a noastră decît dacă şi cînd ne afectează direct şi personal. Apoi, dat fiind că nu este a noastră, această problemă socială va fi ori negată sau bagatelizată, ori considerată inevitabil a altcuiva. A statului, de pildă, care trebuie să o rezolve, că de-aia e stat, ca să facă ordine. O ordine pentru liniştea noastră, cetăţenii lui adevăraţi şi legitimi. Cum? Nu e treaba noastră, atîta vreme cît problema este scoasă din orizontul nostru de preocupări şi îngrijorări - adică un fel de Du-i, Doamne, la Ploieşti! Sau este problema Lor, a celor care sînt o problemă. A ţiganilor, în speţă. De ce nu vreţi să evoluaţi? Această întrebare senină a unui reporter român, cînd cu scandalul nunţii fetei lui Cioabă, este ilustrarea perfectă a acestei "soluţii". Din această perspectivă, problema constă în faptul că Ei nu vor să evolueze, nu vor să se integreze, nu vor să studieze, nu vor să fie civilizaţi ca noi etc. Pe scurt, problema constă în reaua voinţă sau inferioritatea congenitală a titularilor problemei sociale. Altfel spus, este o problemă psihologică a unora, care fie nu vor - şi atunci trebuie obligaţi -, fie nu pot - şi atunci trebuie să fie îndepărtaţi. Problema este, în toate aceste cazuri, că, astfel definită, o problemă socială nu va fi niciodată rezolvată şi, mai devreme sau mai tîrziu, vom suferi cu toţii consecinţele, chiar dacă personal nu avem nici o vină. Şi ne vom certa, inutil, despre cine a fost vinovatul. O problemă socială trebuie să înceapă astfel prin a fi recunoscută ca atare: avem o problemă, ea există ca problemă şi este a societăţii noastre - deci şi a noastră. Din acest punct de vedere, problema ţigănească este profund ne-recunoscută ca problemă a societăţii româneşti. Eventual fluturată ca problemă electorală. Apoi, odată recunoscută ca problemă, ea trebuie să înceapă să fie şi cunoscută în particularităţile şi mecanismele care o fac o problemă socială. Din nou, problema ţigănească nu prea este cunoscută - căci stereotipurile etnice şi vicisitudinile personale nu sînt o cunoaştere socială. Ne grăbim astfel, adesea, cu soluţii gata făcute înainte de a fi formulat corect problemele. Iar aceste soluţii se negociază, de cele mai multe ori între cei care cer bani şi cei care dau bani. Dar problema ţigănească nu este (doar) o chestiune de bani! E nevoie de a gîndi locuirea, nu de a li se oferi locuinţe! - avertizează studiul amintit. Mai mult, e nevoie de gîndire pe termen lung, căci altminteri ceea ce cîrpeşti azi într-un loc se rupe mîine în altul. În sfîrşit, o dată recunoscută şi cunoscută, o problemă socială trebuie rezolvată, adică scoasă din sfera de pericol societal. Măcar din raţiuni pur pragmatice, căci altminteri costurile sociale ar fi insuportabile pentru toţi. Şi este total contra-productiv să te întrebi, atunci cînd este prea tîrziu, cine a mutat mortu' pe Academiei?