Moştenirea Regelui Mihai I

Mai întîi, un rîu de lacrimi pornite din suflete. Prin preajmă, oftaturi din rărunchi și discursuri înflăcărate despre „repere și modele“. Nu poți purta o discuție „selectă“ în România de azi fără să menționezi cuvintele astea. Apoi, un șir de constatări doldora de fatalism, în urma cărora nu mai e nimic de făcut, nu mai are nici un sens să încercăm ceva, „a murit și ultima speranță“. Un torent de lacrimi și suspine curge și dinspre cei care, deunăzi, erau vajnicii detractori ai „ex-regelui“. Că așa-i ziceau, „ex-regele“. Asta dacă nu foloseau, hlizindu-se cu gura pînă la urechi, celebra poreclă pe care n-am s-o reproduc aici. Cei mai vigilenți compatrioți, care ne explicau ieri ce nașpa și anacronică e monarhia, sînt, azi, cei mai hotărîți monarhiști, udînd cu lacrimile lor asfaltul de sub roțile afetului de tun pe care stă sicriul Regelui. Te ia cu amețeală și nu-ți vine să-ți crezi ochilor.

Dar acest fapt nu e doar un triumf al mărețelor ipocrizii și ticăloșii cu care ne am obișnuit de veacuri. Într-o măsură mult mai mare, e o uriașă victorie pe care Regele a repurtat-o asupra propriului său popor. Vreme de cîteva zile, un anumit fel de simplitate aproape neverosimilă, o încredere în idei clare, o umbră de demnitate și o mirare profundă că așa ceva încă se mai poate întîmpla, toate astea au fost senzații pe care le-am simțind dîndu-ne tîrcoale. Cel pe care unii îl miștocăreau și-l numeau în toate felurile a devenit „Majestatea Sa“, „Regele nostru“. Prima dată îți vine să faci gesturi rudimentare – n am să le numesc nici pe astea – față de cei pe care îi știai cît se poate de bine că, ieri, erau furibunzi denunțători ai „acestui individ“. Apoi îți iei seama și te luminezi cumva, înțelegînd măreața victorie pe care Regele a repurtat o asupra alor lui. Ne-a învins, fie și pentru cîteva zile. Ne-a făcut să-l ascultăm. Să ne mai ținem gurile. Să ne gîndim la lucruri importante pentru toți și să fim, fără să ne dăm seama, împreună. Doar că a trebuit să moară pentru a reuși așa ceva.

În acest sens, e infinit mai importantă victoria Regelui decît orice vînătoare de vrăjitoare. Pentru că a reușit să ne facă să păstrăm cîteva momente de liniște. Pentru că ne-a învins fără să folosească altă forță decît cea a ființei sale. Și pentru că i a făcut, într-un mod miraculos, să se simtă supuși ai lui chiar și pe cei care-l înjurau. E o senzație colosală. Și e un privilegiu autentic să trăiești așa ceva. Cînd am văzut o rînduială pe care credeam c-o uitaserăm, imediat ne-am așezat în ordine și disciplină, de parcă făceam așa de veacuri. Puterea unui simbol, legitimitatea sa reală, plasarea sa deasupra concreteților de la jurnalele de seară, felul său de a-și asuma propriul statut, dar și greutatea istoriilor pe care le duce cu sine, toate astea și încă multe altele l-au făcut să emane un soi de lumină despre care mulți erau în stare să jure că nu există. Iar puterea ritualului a dat lovitura de grație, transformînd totul într-un spectacol pe care l-am trăit participînd, fiecare în felul său, pentru că simțeam că facem parte din el. E felul acela de apartenență care te sperie cumva. Te temi să nu ratezi asemenea momente. Chiar și prin ceea ce gîndești. Și asta te face atent și activ. Te face să participi la ritual și la ceea ce e în jurul lui, indiferent de cețurile pe care le-ai avut în minte adineaori. E ca o doză mare de firesc, la care nici măcar nu ai crezut că o să ai acces vreodată.

Apoi vin cei cu discursurile. Nu poți evita așa ceva. Important e să fie spectacolul ritualului atît de puternic, încît majoritatea discursurilor să facă parte din fundalul sonor. Iar aici, în fundal, auzi de cele mai multe ori niște tînguieli care plîng stingerea „ultimei speranțe“. Cînd o spune cineva cu dragoste, e expresia unui fel de suferință a cuiva care a pierdut ceva de mare importanță. Dar, deseori, asta e vocea celui care vorbește din inima confortului de a fi supusul real al „sistemului“. E metoda cea mai la îndemînă pentru a-ți justifica pasivitatea și lașitatea. Păi, dac a murit și ultima speranță, putem să ne așezăm liniștiți la televizor, să facem galerie pentru taberele favorite, să trăim în mizeria unor spitale și în bezna unor școli rudimentare, să admirăm hoții care fură la scară epică, să-l invidiem pe cocalarul analfabet care face ordine cu pumnul, să parcăm mașinile ca niște boi, să ne jucăm în picioare copiii, să scurgem canalizarea în rîul satului, să dărîmăm clădirile alea „vechi“ și să facem ceva „frumos“, „deosebit“, cum am văzut în niște filme coreene, turcești și indiene. A murit ultima speranță? Aaa… Păi, de ce nu zici așa, nene? Gata, putem să ne vedem liniștiți de treabă, ca pînă acum, dar și fără grija că mai e ceva în suflet, și s-ar putea să ne mustre un pic, seara, cînd punem capul pe pernă. Dacă a murit și ultima speranță, putem să dormim, în sfîrșit, complet liniștiți.

Moștenirea Regelui e grea. E o povară pe care trebuie să o ducem în spinare. Mersul în cortegiu, lacrimile, momentele înălțătoare, discursurile avîntate sînt minunate. Ești parte din spectacol. Simți fiorul solidarității, al participării împreună cu alții la ceva înălțător. Discerni, ca prin ceață, că există niște idealuri, o rînduială a lucrurilor, ceva la care te poți raporta și cu care te poți identifica. Simți că aparții unei lumi, prețuind niște valori pe care parcă le simți mai vii. Și, cu toate că e un moment trist, adie un soi de euforie a așezării în spatele unor simboluri care te reprezintă. Abia pe urmă e mai greu. Cînd trebuie să duci speranța mai departe. Cînd trebuie să participi și tu la flacăra aia care ține vii idealurile în preajma cărora te-ai simțit bine să te învîrtești, vreme de cîteva zile, cît a fost doliu național. Moștenirea Regelui trăiește doar dacă e alimentată cu fapte pe măsura ei. În fiecare zi, nu doar la ocazii.

Foto: E. Enea