Moș Crăciun și Afrodita
Într-o bisericuță medievală din Boiana, la marginea Sofiei, există o frescă în care Sfîntul Nicolae binecuvîntează distrugerea unei statui a Afroditei. Unul din tinerii și altminteri simpaticii săi adepți se pregătește să lovească statuia cu un topor, iar un altul a trecut o funie de gîtul ei și trage, într-o poziție incomodă pentru că funia e cam scurtă. Un catalog clasic despre cum e oglindită viața acestui sfînt în pictura bizantină identifică, dacă număr corect, cinci exemple în care el conduce atacuri asupra unor imagini ale zeităților greco-romane. Fresca din Boiana și altele ca ea sînt documente greu de discutat pentru istorici, pentru că dau apă la moară unor atitudini extremiste, fie anticreștine, fie antipăgîne. Pe de altă parte, orice extremism își confecționează singur dovezile de care are nevoie. Soluția nu e deci să inventăm un minister pentru punerea sub obroc a informațiilor pe care cineva le-ar putea folosi greșit.
În Sf. Nicolae, așa cum îl știm azi (de la liturghie la reclamele cu Santa Claus), se regăsesc două personaje din ținutul Liciei (azi în Turcia) – unul, un episcop al Mirei din vremea lui Constantin cel Mare, altul, un episcop de Pinara din vremea lui Iustinian. Istoricii nu prea bagă mîna în foc pentru tradițiile legate de primul, care era poate jumătatea blîndă și bonomă a acestui sfînt; despre al doilea, însă, se știe că era implicat în distrugerea templelor și a imaginilor de cult ale păgînismului, adică a ce mai rămăsese din ele în secolul al VI-lea. Sigur că nici un regim care vine la putere după perioade de ilegalitate sau persecuție nu începe prin a muzealiza cu multă iubire vestigiile regimului pe care l-a răsturnat. Nu e nimic de mirare în faptul că multe temple păgîne au fost distruse după ce creștinismul a devenit, prin lege, unica religie a Imperiului Roman. În plus, fenomenul eliminării imaginilor de cult ale altor religii, absent în principiu din politeismul greco-roman, nu e deloc străin religiilor abrahamice. Și Moise mai înainte, și Mahomed mai tîrziu, au distrus asemenea simboluri ale altor divinități – fie „viței de aur“ de inspirație egipteană ai israeliților, fie idoli venerați la Kaaba de popoarele preislamice din Peninsula Arabică. Oricum, probabil în orice religie forma ei instituționalizată, care adesea are un braț politic, va tinde să piardă în timpul istoric din toleranța, multă-puțină, din textele ei sacre – chiar dacă această toleranță poate să rămînă altminteri prezentă în timpul individual al credinciosului.
Una peste alta, episcopul de Pinara, aspectul beligerant al lui Santa Claus, e un produs al timpului său. În Egipt, celebrul templu din Alexandria, Serapeum-ul, e distrus în secolul al IV-lea la îndemnul episcopului local, iar în secolul următor, preotul Senute și ai săi fac praf un templu lîngă Atripe și statuile dinăuntru. La începutul secolului al VI-lea, Sf. Benedict dărîmă un altar al lui Apollo ca să întemeieze în Italia mănăstirea de la Monte Cassino. Și Grecia oferă destule exemple. De pe metopele (basoreliefurile din friza dorică) provenind din sanctuarul Atenei de la Delphi, siluetele au fost eliminate metodic și curat cu dalta. Statuia de cult a zeiței Nemesis împreună cu baza ei de la Rhamnous, dar și altarul ridicat de Augustus la Nikopolis sînt făcute țăndări. E vorba aici de țăndări suficient de mici și uniforme încît să nu se poată obține dacă niște pietre sau statui se răstoarnă pe-o parte sau cad la un cutremur, ci doar dacă îți pui mintea (și barosul) cu ele. Coloanele de la templul lui Zeus din Nemea au căzut, toate, în direcție opusă clădirii pe care o înconjurau, după ce bazele lor au fost cioplite ca și cum ai tăia un copac.
Multe din metopele Parthenonului din Atena au fost prelucrate grijuliu în așa fel încît fețele unor divinități păgîne sau ale închinătorilor lor să dispară. Vorbind numai de latura de nord a Parthenonului, de exemplu, pe blocul 10 al frizei ionice, capetele participanților la procesiune au fost răzuite, iar pe metopa 25, unde Elena din Troia caută refugiu lîngă statuia Atenei, protejată și de Afrodita și Eros, toate capetele au fost rașchetate complet. Un paradox este că, deși cel puțin o parte din asemenea mutilări au fost cerute de procesul de reconversie a unui templu păgîn într-o biserică creștină, acestui proces de reconversie i se datorează în multe cazuri însăși supraviețuirea clădirii originale, cu ajustările de rigoare. Alternativa la reconversie era abandonul și arderea marmurei pentru var, iar opțiunea scoaterii din uz și întreținerii ca patrimoniu cultural nu se inventase încă.
Într-un număr redus de situații nu e exclus ca autorii unor acte de vandalism precum cele descrise mai sus să fi fost, de exemplu, turcii. Uneori chiar indirect, din interesul mai degrabă funcțional al ocupantului (la ce te poți aștepta cînd faci Parthenonul depozit otoman de praf de pușcă?). În orice caz, e sigur că nu turcii au incizat semnul crucii pe multe frunți de statui, de împărați romani și nu numai.
Revenind la fresca de la Boiana: s-au descoperit și cîteva statui antice ale Afroditei mutilate intenționat – consensul științific spune că de către creștini –, de pildă, în termele Faustinei de la Milet și la Aphrodisias. La prima, sînii și pubisul sînt distruse cu dalta, la a doua, sînii și trăsăturile feței. E de înțeles cum s-a ajuns la asta. Oamenilor li s-a repetat că aceste reprezentări ale demonilor trebuie distruse fără milă și li s-a amintit că nici martirilor creștini nu le-a fost arătată milă. Cum să nu te convingă acest discurs? Nu sînt sigur că institutele de arheologie din lume îi trimit scrisori lui Moș Crăciun, dar ar putea să-i ceară să aducă milă și pentru oameni, și pentru statui.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: fragment din Venus a lui Boticelli
