Monumentul mesajului de la cititori

Uneori iau Dilema veche de la un chioșc și o răsfoiesc îngrijorat, să văd dacă e adevărat că are o rubrică de arheologie. N-a fost cumva o neînțelegere? Și ar fi bine să nu fi fost o neînțelegere, altfel faptul că scriu în clipa asta articolul cu numărul 100 în rubrica „Vestigiilor“ ar fi ca o scenă din The Shining sau din alt film cu scriitori care au luat-o razna.

În România nu e ușor să scrii texte de popularizare a științei, pentru că aici breasla (sau conducerea ei) e mai exigentă ca în alte părți și ar dori ca aceste texte să fie la cel mai înalt nivel științific, în vreme ce în Occident arheologii se mulțumesc ca ele să fie cît de cît atractive și inteligibile pentru cititorul cu o altă specializare. Un coleg român care tocmai mă citise online m-a sunat odată să mă avertizeze panicat că am patru sute de like-uri pe pagina articolului din Dilema veche despre Tabula Peutingeriana. Eram compromis! Vocea lui era cea pe care o auzi în telefon cînd ești departe, în vacanță, și afli că i-ai inundat pe vecinii de jos. Am mai simțit și că, pentru el, Tabula era și ar fi trebuit să rămînă secretul specialiștilor. Colegul meu sărea adică în apărarea caracterului ezoteric al acestor cunoștințe, pentru care trăsese din greu pe vremea cînd nu existau Google Books, JSTOR, pe vremea cînd poșteam o ediție italiană din Pliniu cel Bătrîn, care în anul 2000 încă nu era tradus în română (tr. eng. 1601). Mai era în vocea lui o acuzație, încă mai serioasă: ce matrapazlîcuri, ce concesii științifice grave făcusem, dacă un articol despre Tabula, care nu poate și nu are voie să intereseze publicul larg, primea like-uri? Și de ce căutam validare de la nespecialiști? Mă tem că pentru el nu mai puteam fi considerat un cercetător serios, ci doar un neguțător de știință, trădătorul din laborator.

Cînd scrii o rubrică de popularizare, începe să-ți fie rușine să dai nas în nas cu cutare amic sau fost profesor care și-a dedicat 30 de ani din viață chestiei pe care tu tocmai a trebuit s-o înghesui în 5000 de caractere cu spații, și care e dezamăgit că ai lăsat pe-afară, impardonabil, atîtea și-atîtea subtilități. După nu mai știu ce text, unul din patriarhii arheologiei române mi-a lăsat vorbă că articolul nu e rău și poate acum a sosit timpul să merg și eu pe un șantier. Din fericire, mulți arheologi din țară au luat aceste articole nu ca pe un capitol din manualul unic de arheologie, sau ca pe o piñata pe care trebuie s-o bați pînă cad greșelile din ea, ci ca pe o expresie a bucuriei de a face această meserie. E un privilegiu pentru mine că, deși intenția mea era să mă apropii de public, m-am apropiat și de ei.

Cred că specialiștii au datoria să comunice cu publicul larg, dar n-o să spun aici de ce, pentru că e evident și deci plictisitor. Acum aș propune următoarea ipoteză: așa cum lucrează chelnerii pentru bacșișuri, așa lucrează cei cu rubrici săptămînale în principal pentru mesajele de la cititori. Aș dori deci să le mulțumesc celor care mi-au scris, între altele: „Auzi, în rubrica ta din Dilema bagă și tu, te rog, un articol despre blog-ul meu de mobilă“; „Să-i transmiți redactorului-șef că România are nevoie urgentă să exporte superconductori“; „Vă felicit pentru rubrică! Dacă doriți să achiziționați lopeți și cazmale vă putem oferi o reducere de la 30 de bucăți în sus“. Am mai primit mesaje cu ponturi despre subteranele din Ierusalim și din Munții Orăștiei, pe care dacă le voi investiga, voi afla niște adevăruri care îmi vor face părul măciucă. Adevărul e că m-ar interesa asemenea investigații, atîta timp cît nu trebuie să port un costum de țestoasă ninja. În fine, am primit și mesaje care m-au făcut să mă simt ca un impostor pentru că, spre deosebire de mulți din cititorii mei, eu nu voiam să mă fac arheolog cînd eram mic/în liceu.

Dar discuția cea mai bulversantă am avut-o cu un tip (cu un cont de Facebook făcut cu o zi înainte) care mi-a propus să cîștig de zece ori mai mult decît acum evaluînd artefacte din România și Bulgaria pentru cineva – nimica toată, mici descrieri, ceva analogii, niște datări… Îmi pare rău acum că am uitat să întreb ce afiliere instituțională mi se propunea și dacă urma să public rezultatele în The Black Market Journal sau în Mitteilungen der Raubgrabung-Gesellschaft. În rest, am aflat și eu ce flatant e să se încerce racolarea ta pentru activități criminale.

Mulțumesc Dilemei vechi pentru că a păstrat timp de doi ani o rubrică prin definiție inactuală și tuturor celor care au citit-o din cînd în cînd (din greșeală, din plăcere sau, în cazul surorii mele, din obligație). Arheologia trebuie să fie mai aproape de public pentru ca publicul să fie mai aproape de patrimoniu, ca să se bucure de el și să-l protejeze. Din punctul ăsta de vedere, ar fi poate chiar mai important să fac ceva similar pentru copii, și o să găsesc o soluție pentru asta, poate făcînd mici prezentări de arheologie prin școli. Problema e că, dacă vor încerca să mă racoleze, sigur nu mă voi putea împotrivi. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: Hans Memling, Portrait of a man reading (c. 1480), wikimedia commons