Moldova: de unde vin banii?
La Gara de Nord (din Bucureşti) există un singur ghişeu pentru bilete internaţionale (a se înţelege prin asta şi tichete la trenuri cu destinaţii transfrontaliere, care nu sînt multe, şi suplimente de loc la trenuri locale, pentru bilete în circuit cumpărate în alte ţări, deci destul de multă lume, şi nu doar români). Sînt două vînzătoare, dar asta nu înseamnă mare lucru dacă nici una dintre ele nu vorbeşte limbi străine. Garnitura de Chişinău (unica) pleacă la 8 seara şi cam tot atunci se porneşte şi trenul de Sofia; pe la 7 se strînge lumea la casă. Ceea ce nu împiedică schimbul de tură să se producă exact şi foarte precis la 19,00: doamnele închid programul de calculator, îşi pun tacticos în coşuleţ pixuleţele, stickerele, hîrtiuţele, muţunachii, îşi împărtăşesc programul de seară (minutele trec şi coada se măreşte, copiii plîng, străinii nu-nţeleg ce li se explică), cele care le înlocuiesc îşi aduc coşuleţele lor, îşi aşază scaunul, repornesc programul, crezi că s-a terminat, însă cea care s-a lăsat deja pe jumătate în scaun se ridică şi pleacă să-şi pună altă bluză, a doua vine repede-repede şi speranţa creşte, dar nu, s-a repezit să-şi încarce telefonul, nu nimereşte mufa alimentatorului în aparat, mai bîjbîie un minut, n-are nici un mesaj nou... uraaa, se-ncepe. "Locuri numaâ sus, dacă vreţi jos, cînd vine organigrama, în zece minute, la şi jumate. E cineva pentru Sofia?" "Da, eu." "Pentru unde?" "...Sofia?!" "Hai arată-mi ce ai, ai abonament, ce? Dacă nu te grăbeşti, mai faci o dată coada." Vestita ospitalitate românească - cum să-nsureşti pe îndelete Pentru că nu vreau pat "jos", capăt relativ repede un bilet la vagonul 4. Pe care-l ştiu bine, a fost de cîteva ori vagonul meu de poştă. Trei sferturi din corespondenţa cu Moldova circulă cu trenul "Prietenia", poşta "normală" face patru zile de la Paris şi trei săptămîni între Bucureşti şi Chişinău. O fişcă pentru ca feroviarii moldoveni să-şi împătrească veniturile, 6 euro de fiecare pachet transportat, o favoare, nici vorbă, cînd vezi cam cum se rezolvă un blat cu "Prietenia" - în compartimentul meu, doi avem bilet, doi au dat capusta. Nişte poliţişti români vin, dau mîna cu ceferistul de alături şi urcă în vagonul restaurant. Mă întreb dac-or fi plătit tichet. Atitudine şi bani - despre asta, aproape doar despre asta, e vorba în Moldova, în România şi în relaţiile dintre ele. Cînd îţi iei loc la trenul "Prietenia" şi apoi te urci în el, primeşti, bonus, un extract pur de raport pragmatic între ţara UE, cetăţenii ei şi vecinii lor mai puţin hărăziţi cu privilegii: sictirul. "De cînd au venit comuniştii, se plătesc salariile şi pensiile" - îmi spune, la Chişinău, un prieten ziarist şi dramaturg. Constantin Cheianu a scris o piesă, Luna la Monkberry, despre eşecul generaţiei de artişti idealişti şi unionişti din Moldova. Sub guvernarea proromânească era plătit, ca funcţionar superior în Ministerul Culturii, cu 70 de euro pe lună, o dată la trei luni, şi uneori în natură (aşa s-a ales cu o garnitură de bucătărie). Banii, investiţiile străine din republică vin pe filieră rusească, niciodată românească; bilingvismul e valabil pînă ajungi într-un restaurant mai răsărit - acolo, ospătarii vorbesc ruseşte, iar meniurile sînt de multe, multe ori exclusiv în rusă (măcar Admiral a renunţat la descrierile colorate ale felurilor de mîncare, dacă nu şi la bustul lui Lenin). Trei sferturi dintre posturile de televiziune sînt ruseşti, y compris Nostalghia TV, care retransmite muzică, filme şi emisiuni de pe vremea Uniunii Sovietice; rating-urile lor nici nu se pot compara cu cel al PRO TV Chişinău. De fapt, ruşii sînt singurii care vor să bage bani în Republica Moldova, e o piaţă pe care nu au concurenţă, în nici un caz din partea românilor. Iar lipsa concurenţei e premisa ideală a monopolului cultural. Pragmatic vorbind, nu e nimic de comentat cînd animatorul concertului ţinut în Piaţa Marii Adunări Naţionale cu ocazia Eurovisionului vorbeşte în ruseşte - cine dă banii face muzica. Deasupra ratării unioniste (transformată în frustrare sau cinism) şi a prezenţei financiare ruseşti dominante la Chişinău, se ridică spectrul bîntuitor al Transnistriei, aceste Insule Cayman ale Europei. Carnea de pui costă o grămadă la Chişinău: feluriţi paţani din zonă importă puiul de la haholi prin Tiraspol şi, după o logică financiar impecabilă bazată pe adăugarea artificială de taxe, îl exportă pe urmă în Republica Moldova. Pentru că legile (mai ales cea a drepturilor de autor) nu sînt tocmai în favoarea cetăţeanului, mulţi artişti care colaborează cu mari companii preferă să fie plătiţi cash, iar pentru ca angajatorul să poată face asta, onorariile sînt plimbate prin bănci din Transnistria. Pentru că da, există bănci în Transnistria, la fel cum există şi magazine Adidas, fabrici şi uzine cumpărate de firme occidentale, toate - inclusiv companiile din Moldova - întreţinînd economic republica separatistă. Unde, mai nou, propaganda independentistă a luat o mică turnură întru hărţuirea străinilor: acum nici o lună, la Bender ca şi la Cuciurgani (la graniţa cu Ucraina), vameşii transnistreni cereau viză de ieşire din Republica Moldova. Dacă voiai să treci, n-aveai cum răspunde "care ieşire, cînd Transnistria e Moldova". "Care republică a noastră, Moldova adică?" - pot să spun cînd Andrei îmi povesteşte despre emisiunea lui în limba germană de la Radio PMR, în care descrie "realităţile din republica noastră". Andrei e din Tiraspol şi a zburat acum pentru prima dată cu avionul, la Berlin. "Nu, Republica noastră Moldovenească Transnistreană", şi vocea i se umple de mîndrie. În Germania, Andrei a ajuns cu un paşaport rusesc, cu cel "republican" n-ar fi trecut de Tighina. "Sigur că moldovenii nu sînt români, ce român mai ştii să vorbească ruseşte?" - le zice el prietenilor mei. Nu vorbesc, dar poate înţeleg... Cale de cinci zile, Andrei încearcă (dar rezist tenace) să converseze cu mine în engleză, deşi o poate face şi-n româneşte. S-ar putea să fie un complex lingvistic. Un raport de "superioritate" - ciudat, fiindcă lui româna nu-i trebuie. Tot mai puţin le trebuie, tuturor, o limbă pe care şi-au dorit-o, folosită acum pentru răstelile unor casiere CFR. Poate doar controlorilor din trenul "Prietenia". "Unde în Europa mai există aşa ceva, ca o regiune să fie ruptă dintr-o ţară şi lăsată în nici o parte?" - se întreabă Costea Cheianu. Nicăieri. O bucată de pămînt lăsată cui întinde mîna mai repede şi dă banul mai vioi.
