Moeciu de sus

Eram copil cînd, cu respirația tăiată, de pe crestele Bucegilor, am văzut prima oară de sus peisajul din culoarul Rucăr-Bran: satele acelea cu case risipite printre dealurile verzi ca nasturii unei plăpumi matlasate. O imagine de o splendoare ireală. Am coborît atunci de deasupra Padinei, din Șaua Strunga sau Strunga Dracului, cum îi zic ciobanii, pînă în satul Șimon, parcurgînd traseul, care mi s-a părut interminabil, de pe sub Colții Țapului, prin Poiana Guțanului și pe Plaiul lui Lom (ce nume!), pînă în satul Șimon (alt nume), pe Valea Galoșilor – cum singuri am botezat un fel de șanț paralel cu drumul ce intra în sat și în care părea că localnicii deciseseră să stabiliească cimitirul galoșilor și al cizmelor de cauciuc uzate. În cele din urmă am ajuns la Bran, plini de dureri musculare și articulare. Tabloul acela văzut din Șaua Strunga mi-a rămas întipărit însă în minte și mi-am dorit să-l revăd. Ulterior am făcut o mulțime de trasee „cu vedere“ către acea zonă. Am mers pe vechiul drum „al grănicerului“, de la Șaua Strunga la cabana Omu, pe cel de pe Creasta Țigănești, de la vîrful Omu pînă jos în Bran sau pe variantele din valea Gaura și din căldările masivului Ciubotea. Nu era vară să nu fac cumva ca să mai văd colosala „plapumă“ verde cu nasturi.

La un moment dat, prin anii ’80, am mers pe un asemenea traseu dinspre Padina, prin Șaua Strunga direct la vale către Moeciu de Sus. E o potecă prăpăstioasă acolo, care era foarte prost marcată. Pînă la urmă, mai mult pe bîjbîite, am reușit totuși să ajungem seara în sat. Eram, adică, printre „nasturii plăpumii“. În acele vremuri nu puteai spera ca dintr-o asemenea localitate, la o oră cît de cît tîrzie, să mai poți ajunge la o gară sau într-un loc de unde să te întorci la București. Așa că i-am întrebat pe primii gospodari pe care i-am văzut într-o curte dacă știu pe cineva care primește drumeți în gazdă pentru o noapte. Auziserăm că în zonă localnicii erau cît se poate de bucuroși de oaspeți. Și chiar cei pe care i-am întrebat s-au oferit să ne găzduiască. Ne-au dat lapte muls chiar atunci de la vacă, brînză și cred că și mămăligă. Mai țin minte vag că era o casă țărănească din lemn, vopsită cu mult verde, cu o verandă închisă și destul de bine întreținută pentru vremurile acelea. Mai țin minte și numele lor: Țuțuianu. Ne-au spus că în sat erau foarte mulți Țuțuieni. La cină ne-au povestit cîte ceva despre viața lor care era, evident, complet diferită de a noastră, a bucureștenilor. Bărbatul, să fi avut vreo 50 de ani, un țăran bronzat, cu fața ridată de munca în aer liber, vedea și de gospodărie, și de animale, dar lucra și la o uzină, undeva la Rîșnov sau la Tohan (nu mai știu). Făcea naveta. Ne-a spus că trebuia să ne sculăm dimineața devreme ca să prindem RATA (prescurtarea foarte populară pe atunci de la Regia Autonomă a Transportului cu Autovehiculele) de Brașov cu care și el avea să meargă la lucru. Femeia robotea din zori și pînă-n noapte, cu gospodăria, cu vacile, cu găinile, cu fînul și așa mai departe. Aveau cele necesare traiului, dar viața era grea, iar confortul modern lipsea cu desăvîrșire. M-am gîndit că nu mi-ar fi plăcut să trăiesc permanent în acea vale umedă și friguroasă.

Am dormit neîntorși, iar trezirea în zori a fost cam dură. Am prins RATA, o rablă de autobuz, din acelea cu forme rotunjite, de prin anii ’60, cu scaunele acoperite de un burete ros și cu perdeluțe maronii și pline de praf la geamuri. Mi se părea că oamenii înghesuiți înăuntru semănau toți leit cu țăranul la care dormiserăm (care era și el acolo). Aceleași cămăși albe, aceleași surtuce de postav, același fel de pălării, aceleași fețe ridate și cam aceleași expresii. Un autobuz plin de „Țuțuieni“ navetiști. Am prins un loc pe scaun și, în hurducăielile de pe drumul plin de praf (pînă la Moeciu de Jos era neasfaltat), m-a cuprins o dulce picoteală, în glasurile „Țuțuienilor“ care se cunoșteau între ei și discutau de-ale lor.

De atunci am mai trecut de zeci de ori pe șoseaua Rîșnov-Rucăr, prin Moeciu de Jos, dar niciodată nu m-am mai abătut pe drumul care intră în Moeciu de Sus. Am auzit, firește, că acolo s-a format un fel de stațiune, că după Revoluție pensiunile s-au înmulțit ca ciupercile, că au apărut hoteluri cu săli de conferințe și chiar un restaurant prin care trece o cascadă. Nu mi-am închipuit totuși că locul a ajuns să arate aproape ca n Austria. Am putut constata asta de curînd, cînd am mers din nou pe acel drum. E asfaltat ireproșabil și pe el circulă cu mare viteză ambulanțe cu sirenele pornite. Din goana mașinii am văzut și eu zecile de pensiuni și hoteluri noi. În week-end zona geme de corporatiști veniți în teambuilding-uri. Totul e nou și dichisit. Casele localnicilor (puținele care mai există printre hoteluri și pensiuni) sînt și ele refăcute în cea mai mare parte și prea vag mai aduc aminte de cele din anii ’80. Hotelurile au lifturi, iar în camere se intră cu cardul electronic. Înăuntru ai televizor, frigider, halat, papuci și tot confortul. În meniurile restaurantelor găsești produse tradiționale, dar și lucruri sofisticate. Peste tot sînt mese de biliard, ținte de darts, fîntîni arteziene și piscine. Parcările sînt pline de BMW-uri, Mercedesuri și Audi. Ca pentru întregirea pitorească a peisajului, au rămas pe dealurile verzi înconjurătoare odăile în care oamenii își țin vitele sau fînul. Oricum, mi s-a părut că ar fi imposibil de găsit casa lui Țuțuianu, gazda din urmă cu peste treizeci de ani.

Foto: wikimedia commons