Moartea şi euro-americanitatea

Am aflat, dintr-un documentar BBC, cazul neverosimil al unui bărbat american, scăpat ca prin minune din atentatele de la World Trade Center în 2001. Omul lucra într-unul dintre Turnurile Gemene şi doar un interval de cîteva minute (în care a întîrziat ca să-şi cumpere o sticlă de apă minerală) a dus la salvarea sa din apocalipticul carnagiu. În stare de şoc, insul în cauză a luat ulterior o hotărîre de schimbare radicală a destinului. S-a mutat definitiv în Europa – mai precis, la Londra – unde, a considerat, siguranţa persoanei ar fi putut fi superioară în raport cu securitatea propusă de lumea americană. Fatalitatea – în desfăşurarea ei tragi-comică – a oferit însă un deznodămînt desprins parcă din legile lui Murphy. Bărbatul a căzut victimă, curînd, atentatelor din Marea Britanie, murind sfîrtecat în metroul de la staţia King’s Cross. Se pare că „iubirea de viaţă“ – denunţată, dispreţuitor, de către liderii Al-Qaeda drept simbol al superficialităţii euro-americane – l-a predispus pe bietul om la un gest de autoconservare, finalizat, sumbru, în „logica“ specifică marilor ironii ale sorţii. 

Şi totuşi, nu a fost dintotdeauna aşa. Am recitit zilele trecute un studiu splendid, semnat de remarcabilul americanist clujean Liviu Cotrău. Textul prefaţează o culegere de povestiri morbide, scrise de Edgar Allan Poe şi tipărite – în traducere românească (Liviu Cotrău) – la Editura Polirom, sub titlul

(2005). Analizînd obsesia morţii la Poe, traducătorul-prefaţator observă că, pentru euro-americani, „moartea nu a avut în toate timpurile aceeaşi pondere în economia existenţei omeneşti. O serie de opere literare, sculpturi şi picturi funerare, documente de arhivă atestă faptul că, începînd cu Evul Mediu şi pînă pe la sfîrşitul Renaşterii, moartea era percepută ca un lucru firesc în ciclul cosmic al lumii,

Rata înaltă a mortalităţii infantile – căci majoritatea copiilor nu apucau vîrsta maturităţii – şi media de viaţă în general scăzută o făceau să pară un fenomen obişnuit, previzibil“. Un istoric, Lawrence Stone, precizează, într-o investigaţie asupra circuitelor mentaliste europene dintre anii 1500 şi 1800 (publicată în 1977), că „moartea constituia epicentrul vieţii, iar cimitirul era situat în mijlocul satului“. Universul tradiţional al bătrînului continent îşi asuma ideea finalităţii implacabile cu seninătate şi relaxare. Moartea funcţiona, din unghi cultural, ca o componentă inseparabilă a vieţii, ajutînd chiar, prin caracterul său imuabil şi necondiţionat, la derularea în paradigme normale a înseşi biografiilor individuale şi colective. 

Schimbările de perspectivă apar spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea tehnologiei şi ameliorarea condiţiilor de trai (ce au determinat, implicit, creşterea mediei de viaţă în Europa). Treptat, „moartea a început să fie privită ca o ruptură tragică“ şi „ca un intrus de temut“. „Înmormîntările nu mai aveau loc în preajma bisericilor, ci în cimitirele publice de la marginea oraşului. Pentru cei rămaşi, cimitirul a devenit un simbol al suferinţei, un trist prilej pentru vizite rituale.“ Moartea a fost astfel împinsă către periferie, intervenţia ei brutală în viaţa propriu-zisă (desfăşurată în lumină şi bucurie, departe de cavourile întunecate şi lugubre) fiind considerată un proces mai curînd nenatural, malefic, ieşit din modelele de comprehensiune ale umanităţii. Prin urmare, europenii şi, mai apoi, americanii (sub impactul revoluţiei industriale şi dezvoltării ştiinţelor medicale) au început o cruciadă – fără precedent în istorie – împotriva morţii, cruciadă care continuă şi astăzi. Dacă nu au putut-o anula, cel puţin i-au modificat „spiritul“. Au personalizat-o, asociind-o cu fiecare individ în parte şi nu cu umanitatea în ansamblul său. Un antropolog din anii ’50, Philippe Ariès, constată că „oamenii voiau acum (după debutul industrializării,

) să meargă la locul de veci unde a fost aşezat răposatul şi mai voiau ca acest loc să-i aparţină numai lui şi familiei lui“. Gropile comune (o practică frecventă în vremurile arhaice) dispar din obiceiurile euro-americanilor, întrucît pînă şi cei săraci ajung obsedaţi de necesitatea unei individualizări a morţii lor, derivată din simbolistica unui mormînt şi a unei cruci. 

Oamenii au încercat deci să-şi perpetueze, în moarte, viaţa însăşi, duplicîndu-şi mediul ambient în cavouri tot mai sofisticate, similare unor case. Liviu Cotrău aminteşte angoasa „morţii clinice“, care, după descoperirea medicală, a început să bîntuie imaginarul colectiv euro-american. „Îngroparea de viu (…) se leagă de o adevărată psihoză socială. În

1834, medicul Robert McNish consacra un întreg capitol stării cataleptice şi unor cazuri de înmormîntare prematură. Din presa vremii (a SUA secolului al XIX-lea, n.m.) aflăm că, nu rareori, morţii erau îngropaţi în

, dotate cu ţevi cu aer cald şi cu dispozitive electrice care să prevină riscul îngropării de viu. Eisenbrand, un inventator din Baltimore, a construit un asemenea sicriu, avînd toate cele necesare traiului, inclusiv o sonerie care să-i poată alerta pe vecinii sau pe amicii presupusului răposat. Sicriul a fost expus în 1843 în oraşul New York.“ Pentru euro-americanii moderni, se pare, implacabilitatea morţii reprezintă un coşmar ce nu poate fi depăşit decît prin sublimare freudiană. Ceea ce, să recunoaştem, nu anulează cu nimic misterul înfiorător al dispariţiei noastre de pe pămînt. 

Istoreme