Moartea cretei
- Ce-i aia cretă? Eram în Canada, după nişte cursuri, cu un mic grup de studenţi şi colegi. Nu ştiu despre ce vorbeam, nu ştiu cum s-a ajuns la asta, dar la un moment dat am evocat scrisul cu creta la tablă. Firesc, nu? Eram într-o şcoală! Şi atunci, după un mic interval de ridicat din sprîncene, un băiat blond şi deşirat s-a mirat către mine: Ce-i aia cretă? A fost rîndul meu să tac prelung. După un răspuns sec şi tehnic, am zîmbit pierdut pe fereastră, către nişte blocuri de metal şi sticlă din faţa universităţii unde mă aflam. Era ca şi cum mi s-ar fi anunţat un deces, moartea unei fiinţe dragi, moartea cretei. Şi, ca de atîtea ori în asemenea cazuri, au început să-mi treacă prin minte tot felul de amintiri, scene din copilăria mea, întîmplări din viaţa cretei... Săli de clasă înghesuite, mirosind a praf de cretă... Jgheabul din faţa tablei sau cutia de lemn în care se ţineau cretele... Scîrţîitul cretei pe tablă, care îl scotea din sărite pe B. şi care te putea costa un 4 în catalog... V., care pisa din cînd în cînd cretă, pe care o înghiţea apoi rîzînd, aşteptînd să facă puţină temperatură pentru a fi trimis acasă de către doamna dirigintă P. (de fapt, dădea colţul clădirii ca să joace barbut cu nişte băieţi mai mari)... Responsabilitatea de a asigura cretă la tablă cînd erai elev de serviciu (D. se făcea totdeauna că uită şi ţîşnea pe uşă imediat ce profesorul întreba unde e creta, aşa că mai treceau cîteva minute din oră)... Tăbliţa şi buretele agăţate de ghiozdan, despre care îmi povestise bunicul meu, pe care o mai prinsese şi tatăl meu, şi care mi se păreau atît de revoltător de rudimentare... Dar mai presus de toate acestea, creta era bagheta magică a Profesorului, din vîrful ei curgea cunoaşterea pe care noi trebuia să o sorbim cu nesaţ. Rămîneam agăţaţi cu privirile de mersul ei pe tablă, rugîndu-ne să dureze cît mai mult, căci ştiam că în tot acest timp eram lăsaţi în pace - mai ales atunci cînd G., profesorul de matematică, desena acei şerpişori nenorociţi pe care îi numea integrale şi al căror rost nu am reuşit să-l descifrez vreodată. Apoi, cînd creta trecea în mîna ta, a elevului, era momentul de agonie sau de extaz. Erai ucenicul vrăjitor, molfăind creta între degete şi aşteptînd ca B. să-ţi spună, baritonal, treeeci la loc, prostănaaacule! Sau deveneai, pentru cîteva minute, la rîndul tău, maestru, stăpînul cretei, îmblînzitorul cunoaşterii - după care, te întorceai cu alt mers, cu altă greutate, în banca ta. Într-un fel sau altul, bucata aceasta de cretă lega profesorul de elev, era puntea de legătură prin care se realiza comunicarea - bună, rea, cîtă era şi cum era. Cum să o uiţi? Ce înseamnă oare să nu o fi cunoscut niciodată? Cînd acel tînăr deşirat m-a întrebat ce-i aia cretă, am realizat parcă mai profund decît cu alte ocazii în ce măsură elevii şi studenţii noştri, crescuţi după 1990, fac parte din altă lume. În ce măsură comunicarea în PowerPoint, prin SMS-uri sau pe skype (pentru a le menţiona doar pe cele mai banale, care au intrat şi în cotidianul generaţiei mele) înseamnă o schimbare în natura comunicării - şi, în consecinţă, o modificare a înseşi psihologiei profunde a partenerilor de comunicare. Sociologii vorbesc deja de mult timp despre tehno-relaţii pentru a defini relaţiile care se creează între aceşti participanţi la noua sferă a comunicării! Întors în ţară, la catedră, am găsit o tablă lucioasă şi am căutat nişte cretă. După ceva vreme am descoperit într-un colţ cîteva cioburi de cretă cilindrică şi scorţoasă şi un burete uscat precum deşertul Saharei. Am încercat să scriu nişte nume de autori la tablă. Studenţii s-au uitat neîncrezători. Iar creta a refuzat cu obstinaţie să lase urme pe tablă.
