Moartea altui mit comunist

La aproape trei decenii de la moartea străbunicului meu - bunicul mamei, cum ar veni -, am avut, săptămîna trecută, revelaţia faptului că el avea, totuşi, dreptate. Mic şi slăbuţ, cu mustaţă, ochi negri şi vii, deja în vîrstă de peste 80 de ani atunci cînd i-am apărut în familie, dar perfect conştient şi de o mare mobilitate, mare fumător de Carpaţi - într-atît de înrăit încît le-a sudat pînă în dimineaţa morţii -, acest Scarlat Mihalache (pe numele său) era de loc din satul despre care vorbeam săptămîna trecută: Negoi - în Sudul Doljului, sat între deja celebrele inundate Rast şi Bistreţ. Ei bine, acest om spunea în răstimp o vorbă pe care nimeni din juru-i n-a luat-o în seamă; pe care, de fapt, cu greu ai fi luat-o în seamă, pentru că ea avea zeci de înţelesuri (pe vremea comunismului, aproape orice frază putea avea felurite interpretări). Bătrînul Mihalache spunea: Unde a fost apă, tot apă va fi. A tot spus-o pînă în ziua în care, la 94 de ani, a închis ochii - nu din cauza tutunului, nici a inimii, ci pentru că a avut ghinionul să cadă pe nişte scări! Nu era habotnic, nici cîntăreţ în corul bisericii, nici sceptic. Ci doar, mă gîndesc, căpătase un simţ al relativului care-i semnala că există o esenţă, un dat, în funcţie de care se aşază şi reaşază toate. Îşi văzuse copiii mari pe vremea în care călăreţii Căpitanului băteau satele promiţînd o ţară ca soarele de pe cer, îşi văzuse nepoţii şcolari în anii în care alţi călăreţi lipeau pe primării afişe cu Votaţi semnul Soarele! şi, în fine, iată că-şi vedea şi strănepoţii - eu, verii mei - purtînd cravată roşie sub portretul altui astru în devenire - N. Ceauşescu - care-l renegase deja pe Gheorghiu-Dej şi se inspira direct de la Carol al II-lea. Cum să nu devii relativist în aceste condiţii şi să nu crezi că, odată şi-odată, unde-a fost apă tot apă va fi? Prima lecţie a recentelor inundaţii din Oltenia - ca şi cele trecute, din Banat, ca şi cele viitoare, unde vor fi ele - este chiar aceasta: în ciuda deceniilor de eforturi supraomeneşti, a enormelor sume cheltuite, a valurilor de optimism împrăştiate de un tsunami propagandistic ce-a mistuit păduri de celuloză şi mări de tuş tipografic, mitul comunist al transformismului fără limite - un mit fundamental al comunismului - a mai murit o dată, sub ochii noştri. Acea pe-cale-de-a-deveni convingere că omul, însufleţit de ideologie, poate modifica natura din jur şi propria sa natură, mutînd munţii din loc, născînd izvoare unde-a fost iască şi punînd foc unde-a fost gheaţă, această speranţă că dogma poate naşte progresul din ea însăşi, că Stahanov şi toţi emulii săi, laolaltă cu zeci de promoţii de ingineri de pe patru continente pot - însufleţiţi de Marx şi Lenin - aduce lumină în case de ciment ridicate pe foste deşerturi sau mlaştini, această idee, deci, este înghiţită, în chiar aceste zile, în mîlurile Dunării crescute. A doua lecţie: transformarea socialistă a satului românesc a fost un eşec total şi grandios. Au fost decenii de crime sau ani în care chiar s-a sperat că se merge spre bine; la capăt, bilanţul: oare ţăranii satelor olteneşti din 2006 sînt, în termeni reali, mai avuţi decît ţăranii din 1946? Că au un televizor? Că au un frigider? Că au un casetofon marca Pawasonic, făcut pe un vapor chinez? Posibil. Dar ce le lipseşte - în raport cu lumea bunicilor lor - e mai mult. Mai întîi de toate, acel respect faţă de sine care face, de exemplu, ca ţăranii de azi să fie mai dependenţi de stat decît au fost vreodată moşii şi strămoşii lor. A treia lecţie: protecţia mediului va fi una dintre marile provocări ale oricărui mîine românesc. După 1990, e trendy să vorbeşti despre mediu; la un moment dat, aveam cinci partide ecologiste; din cele cinci, patru s-au unit şi - ca-n cîntecelul cu zece negri mititei - au tras cu tunul pînă n-a mai rămas nici unul. Digurile dunărene din sudul Doljului - inclusiv cele din Bistreţ, Dăbuleni etc. - au fost construite în anii 1961-1963. De-atunci, patru decenii de erodare lentă, dar constantă. Mai ales după 1990, Dumnezeu cu mila. Ceea ce nu pare a funcţiona întotdeauna. Şi a patra lecţie: ţăranii nu vor să-şi părăsească gospodăriile, deşi văd, deşi li se spune că apa vine peste ei. De ce nu vor să plece: nu din drag faţă de pereţi, nu din grijă faţă de bolta de vie, ci pentru că le e frică să nu fie, în lipsă, jefuiţi. De decenii - odată cu depopularea satelor, fals compensată de sedenterizarea tuturor etniilor -, insecuritatea este boala cronică a satului românesc. Furturile-s parte integrantă din peisajul rural, atît de banale, încît se mai vorbeşte despre ele doar în rapoartele trimestriale ale secţiilor MAI. Ţăranii de azi n-au pic de încredere în jandarmi, poliţie sau - în mare fie spus - autorităţi. Ei ştiu că dacă nu-s acasă, vor fi prădaţi. Punct. De ce? Pentru că - şi aceasta este cea de-a cincea lecţie, poate cea mai tristă -, în România anului 2006, oricît de sărac ar fi un ţăran sărac, oricum se vor găsi unii chiar mai săraci decît el, puşi pe furat.