Mitul demontat
Oameni buni, dacă voi credeţi că timpul curge într-o singură direcţie, înainte, habar nu aveţi ce-i aia jet-lag. Datorită jet-lag-ului poţi călători înapoi în timp şi să-ţi recapeţi tinereţea. Eu, unul, am zburat către Europa şi cînd am ajuns acolo, la 9 dimineaţa, era 4 în zori de zi la New Orleans. Toţi europenii se treziseră ca şi cum ar fi fost dimineaţă de-a binelea, bînd cafele şi părînd cătrăniţi, aşa cum numai europenii care trebuie să meargă la muncă pot să pară. Tot spun eu europeni, dar de fapt erau românii din Bucureşti. România este acum membră în Uniunea Europeană. Oricum, am avut grijă să plece cu toţii la muncile lor şi apoi am stat ţuţ pînă cînd prietena mea Ioana şi fiul ei Luca au venit de m-au luat la un restaurant, aburind de potoale şi lăutari. Cam pe la ora 8 seara, ceea ce însemna prînzul la mine acasă, m-am scufundat în bucatele patriei-mumă precum un vierme în fundul sticlei de mescal şi am început să aiurez. A doua zi, care nu mai ştiu sigur ce era, Ioana, Luca şi colegul ei Alex m-au dus cu maşina la Sibiu, burgul medieval care a dat lumii măreaţa ciudăţenie care sînt, unde m-au depus în mîinile poeţilor de la maratonul de poezie, la care participau peste o sută de stihuitori, citind fiecare cîte 20 de minute, toată ziua şi toată noaptea. La vremea aceea, pentru mine nu mai avea nici un fel de importanţă cît era ceasul în America, pentru că intrasem în lumea crepusculară a poeziei, renumită pentru faptul că e populată de oameni fără ceasuri la mînă, fiind eu purtat mii de ani înainte şi înapoi, prin limba română. Oraşul meu natal, Sibiu, era pe vremea copilăriei mele un oraş paşnic şi liniştit, pentru că majoritatea oamenilor fuseseră ucişi în război şi fantomele făceau legea locului. Dar nu şi acum. În 2007, Sibiul a fost decretat Capitală culturală europeană şi, asemenea lui Gore care a primit Premiul Nobel, n-a mai putut să zacă aşa, nemişcat, un loc frumos pentru puştani, poeţi şi visători; era acum la fel de plin de turişti ca şi New Orleans-ul la vreme de Jazz Fest, numai că oraşul e pe jumătate cît New Orleans-ul, toţi turiştii sînt germani şi, în loc de jazz, veniseră să vadă un oraş vechi recent renovat, care strălucea în soare ca o mini-Pragă plină de bune intenţii, găzduind în acelaşi timp maratonul de poezie, Congresul Cultural European, spectacole non-stop şi o gaşcă întreagă de pictori olandezi vii. Muzeul Brukenthal, cunoscut în întreaga lume pentru pictorii săi olandezi morţi, era acum total scăpat de sub control. După ce am maratonat cît am putut, am sărbătorit cea de-a cincizecea aniversare a fratelui meu, Robert, într-un restaurant sculptat cu totul şi cu totul în lemn, de un artist primitiv. Parol! Ţărani în lungi cămăşi albe, fîlfîitoare, prinse la mijloc cu nişte brîie late, turnau vin în carafe pictate de lut şi aprindeau în flăcări palinca de prune. Fratele meu şi-a construit o casă în munţi şi acelaşi cioplitor i-a cioplit şi lui barul în stînca de sub poala casei. L-aş putea folosi şi eu pe tipul ăsta. Povestea asta nu poate fi spusă pe scurt pentru că nu e o povestire scurtă, e mai mult un soi de roman, dar e de-ajuns să spun că ziua următoare, habar n-am ce zi era, m-am trezit într-un alt oraş medieval transilvan, purtat de o faimoasă vrăjitoare locală din turn în turn. Oraşul acesta, numit Cluj, dar şi Kolosvar şi Klausenburg, este atît de bătrîn încît de fiecare dată cînd se schimbă semaforul şi maşinile o iau din loc, o altă bucată de istorie, o halcă de cam cinci sute de ani de garguie, cade de pe vreo clădire medievală şi striveşte un pedestraş nevinovat. Mă voi opri aici, dar vă mai spun doar că de la Cluj am plecat la Frankfurt, în Germania, unde m-au transformat în carte şi am devenit foarte atemporal şi june, pentru că aşa se întîmplă dacă nu dormi veacuri la rînd şi nici nu ai timp să te priveşti în oglindă. Mă aflu acum în holul unui hotel din New York, cîntînd din toţi bojocii. Pe curînd. traducere de Ioana AVĂDANI
