Mirosul libertății
În mijlocul naturii, vara, scria la un moment dat Dan C. Mihăilescu, simțurile se ascut „în fîneaţă, cînd începe simfonia elitrelor, a lăcustelor, cosaşilor, greierilor, într-o fierbinte tăcere asurzitoare. Pur şi simplu, închizi ochii şi aştepţi să-ţi iei zborul“. Poate fiindcă vara se duce, mi-am adus aminte de asta. Dar vara se asociază cu libertatea, care la rîndul ei are de-a face cu ascuțirea simțurilor. În special recăpătarea libertății ascute simțurile. Se spune că libertatea e ca aerul, nu o simți decît dacă îți lipsește, iar privarea de libertate poate fi sufocantă, la fel ca lipsa aerului. Cînd îți recîștigi libertatea, poți ameți la fel ca atunci cînd tragi foarte mult aer în piept. Vedem asta prin filme (mai ales acelea cu Steve McQueen). Dar senzația asta am simțit-o acut și eu însumi, cînd am fugit prima oară din armată. Nu era chiar vară, dar era un octombrie cald și luminos, plin de culoare. Nici nu depusesem jurămîntul și, pentru că armata era locul predilect în care alții decideau în locul tău ce trebuie să faci în fiecare clipă, am hotărît împreună cu un prieten să ne luăm soarta în propriile mîini, fie și numai pentru cîteva ore. Aveam în față nouă luni de armată obligatorie, ceea ce cred că poate fi aproape echivalent cu nouă luni de închisoare. Deși aveam parte de acea armată „cu termen redus“, rezervată în acele vremuri studenților, tot ni se părea o veșnicie. Dacă am fi reușit să sărim gardul și să mergem în București fie și numai pentru cîteva ore, ne-am fi simțit nu doar liberi, ci și învingători. Adică am fi biruit una din cele mai dure laturi represive ale unui regim totalitar. Astăzi sună chiar mai teribil decît ni se părea pe atunci. La vîrsta aceea nu ne prea gîndeam la riscuri. Ele erau totuși destul de mari.
Așadar, într-o zi de miercuri, pur și simplu miercuri, ne-am luat hainele civile la care, dintr-o întîmplare, încă mai aveam acces și am sărit gardul cu complicitatea (plătită cu țigări) a soldatului „în termen“ care stătea de pază în acel sector. Teoretic, individul avea dreptul chiar să tragă în noi, dar, evident, nu era cazul să ne gîndim la așa ceva. Chiar dacă serveau un regim criminal, majoritatea oamenilor erau mai degrabă blînzi. E greu de descris sentimentul pe care l-am trăit odată ce ne am văzut pe drumul din sat. Albastrul cerului și galbenul cîmpului. Astea erau culorile. Libertatea miroase a ozon, dar e și senzația piciorului care calcă pe asfalt, pas după pas. Șoseaua nesfîrșită e libertate.
Trecuse de ora prînzului și ne făcuserăm socoteala că vom dormi acasă, în paturile noastre, după care ne vom întoarce la unitate cu trenul, cu noaptea în cap, așa încît să nu ne știe nimeni. Ne-a luat un șofer în cabina basculantei lui, bănuind poate ce era cu noi. Nu țin minte să ne fi întrebat ceva. Fuma cu geamul deschis și zîmbea ușor. Am deschis și celălalt geam și am scos capul afară. Aer mult, asta era bucuria eliberării. La dracu’ cu toți căprarii și locotenenții și cu armata mamei lor de nenorociți! Eram de capul nostru. Chiar dacă ne prindeau, gîndeam, măcar ne făcuserăm damblaua. Merita. Pînă în București erau vreo cîteva zeci de kilometri. Ajunși în centru, forfota străzilor ne-a zăpăcit pur și simplu. Oameni mulți, îmbrăcați diferit. Nu mai spun cîte femei erau pe stradă. Parcă niciodată nu mai văzuserăm atîtea și îmbrăcate atît de colorat. Un paradis cu zeci de mii de zîne. În cele doar vreo două săptămîni cît petrecuserăm la unitatea militară, deja ne dezobișnuiserăm parcă de tot ce era normal, de tot ce știam. Și nu aveam în față decît peisajul unui oraș într-una din cele mai crunte perioade ale comunismului, probabil cei mai cenușii ani din toată istoria lui. Nici nu ne mai dăm astăzi seama cît era de urît atunci și în ce hal ajunseseră să arate oamenii pe stradă. Pozele și filmările din anii ’80 ne dau fiori. Totuși, comparat cu uniformizarea militară, părea extrem de divers.
După revoluție, am citit în cartea lui Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele) nu doar ce însemna o evadare adevărată (a noastră nu fusese decît un fel de mic chiul), ci și senzația plecării definitive din țară și primul contact direct cu Occidentul liber și „decadent“, pe aeroportul din Zürich: „Prima imagine care m-a izbit, survolîndu-l la mică altitudine, a fost cea a mulțimii de mașini multicolore, aliniate în imensul parcaj al aeroportului“. Și mai departe, povestește el, cînd a intrat în aeroport: „La prima vedere, interiorul clădirii mi s-a părut un hău, un labirint în care ne vom rătăci. Eram zăpăcit de iluminație, de reclamele colorate, de săgețile și indicatoarele de tot felul care te îndrumau spre diferitele birouri și servicii ale aeroportului. Mă străduiam să nu arăt cît eram de uluit (…)“.
Eu îmi amintesc și mirosul de parfum pe care l-am simțit la primele descinderi pe aeroporturile lumii libere, imediat după 1989. Chiar și pe culoare și în toalete mirosea plăcut și cu totul altfel decît la noi. Chiar dacă am ajuns să ne obișnuim cu ele și acum ni se par normale, n-ar trebui să uităm niciodată mirosurile, culorile și gustul libertății.
