Minuni de peste 500 de ani

Inventator, desenator, pictor, sculptor, arhitect, savant, matematician, inginer, anatomist, geolog, astronom, botanist, cartograf, scriitor, preocupat de muzică, istorie și literatură. Ai zice că nimeni nu poate fi toate astea și ai crede că e vorba de cartea de vizită a unui escroc, dacă n-ar fi vorba de Leonardo da Vinci. Omul care chiar știa tot ce poate ști un om. Anul acesta se comemorează 500 de ani de la moartea (2 mai 1519) celui considerat a fi fost cel mai mare geniu al omenirii.

În urmă cu aproape un sfert de secol, la cîțiva ani după ce ieșisem din mizeria comunismului, eram pentru prima dată la Londra, copleșit de măreția orașului. Pe lîngă toate palatele, străzile, parcurile și muzeele celebre care mă lăsaseră fără cuvinte, am vizitat atunci și o expoziție temporară despre care știam că e o ocazie foarte specială, în care putea fi văzut ceva la care rareori aveau acces muritorii de rînd. Regina scosese spre vizitare, la galeria sa de lîngă Palatul Buckingham, o sută de desene ale lui Leonardo da Vinci, aparținînd familiei regale britanice. Istoria spune că ele ar fi fost achiziționate de regele Charles al II-lea în secolul al XVII-lea și păstrate de casa regală pînă în zilele noastre. Norocul a fost că familia regală voia să strîngă fonduri pentru repararea Palatului Windsor care fusese afectat de un  incendiu, iar printre alte acțiuni, regina deschisese această expoziție, la care se plătea o intrare destul de piperată (mai ales pentru buzunarul nostru de atunci), banii urmînd a fi folosiți în scopul amintit.

Am intrat în acea galerie exclusivistă în care vizitatorii se perindau prin fața desenelor într-o liniște desăvîrșită. Nu știu cît din tăcerea lor se datora civilizației și cît uluirii pe care sînt sigur că o trăiau în acele momente. Pentru că desenele erau de-a dreptul uimitoare. Mulți avem probabil deja în minte acele schițe celebre care descompun mișcarea piciorului unui cal, cu toată dinamica musculară de rigoare. Erau și asemenea schițe despre a căror existență aveam o oarecare idee, dar erau și multe altele care nici prin vis nu-mi trecuseră. Leonardo a desenat vîrtejuri de apă, cu toți microcurenții, cu undele și spiralele care se formează. Erau la limita dintre artă și studiu științific, dar asta însemnînd că erau și una, și alta. A făcut studii de mîini care i-au folosit apoi în picturi. De asemenea, o mulțime de mecanisme pentru tot felul de invenții erau și ele desenate acolo în cele mai mici amănunte, evident fără a fi nici pe departe simple desene tehnice. Și mai spectaculos, Leonardo a desenat cutremure. Da, cutremure. De fapt, felul în care niște stînci se rupeau în timpul unui puternic cutremur de pămînt. Cum și cînd le-o fi făcut, e greu de înțeles. În orice caz, privind toate acele desene simțeai că intri într-o altă lume și că ți se deschid ferestre către o minte colosală. Nu-mi amintesc să mai fi trăit vreodată așa o senzație în fața vreunor desene sau picturi dintr-un muzeu (poate doar la Van Gogh, acolo fiind însă, evident, un cu totul alt registru de percepții). Leonardo era un univers. Din acele desene rezultau o curiozitate, un curaj și o pricepere de a cerceta orice, la un nivel de care, probabil, nici un alt om n-a mai fost în stare.

La ieșirea din expoziție ne aștepta un mare album avînd condiții grafice demne de casa regală britanică, în care erau reproduse toate acele desene pe care le văzuserăm în original. Fiind vorba despre desene și studii, nu de picturi, reproducerea putuse fi făcută cu mare fidelitate. Costa – țin și acum minte – 60 de lire sterline. De fapt, nu era scump, dar pe moment, fiind vorba de mijlocul anilor ’90, ni s-a părut cam mult. Regret însă și astăzi că n-am făcut acel efort pentru că era un album dintre acelea de lăsat moștenire.

Zilele acestea am descoperit pe Internet că, la comemorarea a jumătate de mileniu de la moartea lui Leonardo, casa regală britanică a scos din nou spre vizitare desenele lui Leonardo, în același loc, la Queen’s Gallery. De data asta însă e vorba nu de o sută, ci de două sute de desene. Comoara deținută acolo e deci mai mare. Făcînd o scurtă verificare, am aflat că în colecția regală sînt, de fapt, „cel puțin“ 600 de asemenea desene, aceasta fiind cea mai important colecție de desene ale lui Leonardo din lume. Iar regina Angliei le scoate spre vizitare foarte rar și cu țîrîita. Desigur, e dreptul ei și poate că din rațiuni bine justificate. Mă gîndesc că tocmai pentru că trăim în era transparenței, poate că mai sînt și unele minuni care trebuie devoalate cu parcimonie.