Minunata iluzie a verii indiene
Cînd vara pare că nu se mai lasă dusă. Cînd nu plouă mult în noiembrie și nu ninge în decembrie, nici măcar de sărbători. Cînd te pomenești, în dimineți de toamnă tîrzie sau de iarnă, cu cețuri gălbui, care se ridică lent din fața soarelui, aidoma unor perdele țesute din cel mai fin praf cosmic. E ca și cum un pictor cu puteri fantastice ar ridica o cortină de peste zilele care te amuțesc și te inspiră. Ele arată exact ca niște tablouri și habar n-ai cum să le judeci. Sînt la limita dintre kitsch și hiperrealism definit cu poticneală. Te poți scălda extatic în lumina zilelor ăstora neverosimile, ore în șir, cîtă vreme ești parte din ele și le trăiești cu toate simțurile. Dar nu le-ai lua-n serios niciodată, dacă le-ai vedea reproduse pe un perete. Sînt momente care au o uriașă valoare instantanee, dacă sînt trăite doar așa. Direct. Cînd ești parte din ele. Fixarea lor în „poză“ le mută în zona opusă bucuriei simțurilor.
Nu contează dacă vara indiană are sau n-are vreo legătură cu schimbările climatice. De fapt, lumea ei posibilă a decolat cu multă vreme în urmă, ridicîndu-se în aerul tare al închipuirilor noastre. Și, de-atunci, își face veacul în stratosfera imaginației, fără să-i treacă prin minte să mai coboare vreodată. Cei care i-au căutat originile, pe urmele vremii în care a fost formulată, au ajuns pînă prin secolul al XVIII-lea, în America de Nord. Unii spun că formula ar veni de la amerindieni, din legendarele zile de vînătoare, în peisajele acelea colosale, ale toamnelor tîrzii. Într-o parte de Europă – pornind dinspre munții și pădurile spațiilor germanice, mergînd înspre Răsărit, spre lumea slavă –, zilele însorite, incredibil de frumoase, dinspre sfîrșitul anului sînt numite „vara babelor“. Aici, cîrligul formulei e mult mai transparent, mai puțin echivoc, dar mai pervers în jocul lui cu ideea de verosimilitate. „Vara babelor“ conține poezie, de la cea mai delicată pînă la cea mai deocheată, dar și multe alte etaje de metaforă. E o formulă care te invită să călătorești fascinat în tot edificiul ei, de la joaca populară pînă la magie. Pentru că notele de „tîrziu“, „neverosimil“, „mister“ se amestecă aiuritor, ca-n corpul și-n aromele unui vin fără etichetă. O licoare desăvîrșită habar n-ai unde, sub streașina casei unui necunoscut, în afara oricărei denumiri de origine controlată, dar care te fascinează mai mult decît vinurile din lista cu celebrități. Mai degrabă e o poțiune care-ți deschide porți adineaori nevăzute.
Dacă te pui pe căutat, găsești tot soiul de variante. Pe la români, pe la bulgari, prin viermuiala etnică din Balcani, mai poți s‑auzi și despre „vară țigănească“ sau „vara săracului“. Așa cum poți s-auzi de verile unor sfinți. Sau de „vara pastramei“, pe la turci. Fiecare cu ce-l mînă-n luptă, fiecare cu felul lui de a vedea lumea, din interiorul limbii sau din amestecul de limbi în care viețuiește. Oricum ar fi, zilele neverosimil de frumoase de la sfîrșitul anului sînt, de multe ori, încărcate cu ceva ce conține și‑un soi de muzică. Pentru că, dincolo de sunetele naturii, în zilele astea se-aud cîntările sirenelor din drumul lui Odiseu. Clipele de vară indiană trag de tine să mai stai. Să mai respiri prin toți porii lumina soarelui, să te rătăcești cu ochii în delirul de culori al toamnei. Pe măsură ce-ți bagi bărbia-n piept, te blindezi cu fularul și pleci hotărît să-nfrunți iarna, pe-așa măsură te dezbracă, cît ai clipi, vara indiană.
Ești ca un animal prins în plin ciclu de schimbare a blănii. Ca un copac zăpăcit, gata să-nmugurească iar, doar de dragul cîtorva zile de lumină vrăjitorească și căldură dată cu țîrîita. Vara indiană e seducătoare și năucitoare, te-agață fără eforturi și te folosește cum vrea ea, de‑i mai și mulțumești din suflet. Ramîi cu nădragii-n vine și cu deștu-n gură, mult timp după ce și-a luat tălpășița. Te prinzi de ce s-a-ntîmplat abia după ce dă bruma și te trezești alb-vînăt, cu toate alea-nghețate bocnă. Vara babelor te poate-mbrobodi în așa hal încît să ieși defect rău din rătăcirea asta. Pentru că, aidoma zicerii cu „găina bătrînă face ciorba bună“, felul ăsta de „vară“ e încărcat cu multă experiență. E o vară versată în toate cele, unsă cu toate alifiile care conțin lumina din culori, o bestie jucăușă care i-a furat toamnei țoalele de pe mal și-acum își face ieșirea din scenă, confiscînd toate privirile. E plină de toată frumusețea pe care-o poți vedea-n natură, dar și de toată înțelepciunea lumii. Pe care le poate folosi cum vrea ea. Altminteri, îți dă de-ales. Poți să stai ca hîrciogul, la adăpost, sau să ieși și să-i cazi în brațe, cu orice risc. Da’ nu-i păcat să stai cu capu-ntre umeri cînd afară se consumă minunea asta? Omul, de cele mai multe ori, iese. Și face de toate. De la copii pînă la revoluții.
În vremurile noi, vara indiană pare un soi de extindere a drepturilor pe care ți le dă natura. Un bonus, un profit neașteptat, un chilipir căzut din cer. Pare și o prelungire a părții frumoase din spectacolul colosal pe care-l dă democratizarea din toate teritoriile. O zi de vară indiană e un timp în care crezi din rărunchi că totul e posibil. Și ce frumos e, în sine, acest lucru! Ai senzația că natura însăși înțelege corectitudinea politică și lupta împotriva discriminării. Vorbești despre schimbări climatice, dar în loc să dîrdîi de la vînt și ploaie, și să fugi să te chircești la ușa sobei, ieși entuziast la marș, pe bulevard, în tricou și-n pantaloni scurți. Te-ntinzi la soare și-i sorbi din fiecare rază o picătură de miere. Faci nenumărate poze și le trimiți prietenilor sau în neantul rețelei sociale. E, pur și simplu, frumos. Sînt zile cînd te bucuri să stai afară și să vorbești despre speranță și despre condiția ameliorabilă a ființei umane. În rest, în toate direcțiile în care nu te uiți, e decembrie.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
