Micul Berlin?

Sfîrşit de săptămînă în Bucureşti... De fapt, am ajuns să urăsc Bucureştiul şi fac tot posibilul ca să nu mă prindă sfîrşitul de săptămînă acasă. Dar, bineînţeles, de cele mai multe ori nu reuşesc. Şi uite aşa, sînt nevoit să recunosc din ce în ce mai des că acest oraş înecat în gunoaie şi mîrlănie are o energie uriaşă, te poate capta şi purta în cotloane şi tărîmuri doar de el cunoscute, cu farmece la fel de intense precum miasmele ce se ridică deasupra oraşului într-o amiază călduroasă. Mă las greu, ezit, mă codesc, dar trebuie să recunosc: Bucureştiul este un oraş cultural viu! Seamănă pe undeva cu Berlinul, pe latura underground... - este de părere o prietenă. Mda, mi-a trecut şi mie prin gînd, doar că un Berlin oriental şi fără plan, (re)născut din amestecul iniţiativelor contrare ale bucureştenilor, şi nu din vreun proiect urban - sau măcar vreun vis de glorie - al edililor. Sfîrşit de săptămînă la Bucureşti, deci. Trebuie să plimb o delegaţie din străinătate şi să-i arăt atracţiile Capitalei. În urmă cu vreo zece ani, nişte studenţi au făcut o mică cercetare exact în jurul acestei chestiuni: "Dacă primiţi vizita unor străini pentru un sfîrşit de săptămînă şi vreţi să le arătaţi oraşul, unde îi duceţi?". Cel mai frecvent răspuns a fost Muzeul Satului - atracţia urbană numărul 1 a Capitalei noastre la acea vreme. Urma Casa Poporului, încă în topul preferinţelor şi astăzi. Dar aici se încheie asemănările. Realizez astfel cît de mult s-au schimbat lucrurile de atunci. Adică în doar zece ani. Întreb diverşi prieteni şi colegi, cerîndu-le sugestii. Îmi dau fiecare alte repere, îmi înşiră alte evenimente, îmi indică alte locuri. Începem cu Street delivery de pe Pictor Verona şi deja i-am pierdut: nici ei, nici eu nu mai avem chef să plecăm mai departe. De la coada la Casa Poporului la coada de la Muzeul Antipa, de la fanfara din Cişmigiu la micile spectacole din cluburi de care nici măcar nu am auzit, se întîmplă însă o puzderie de alte lucruri, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar - aparent, cel puţin - ademenitoare toate. Dacă te strecori pe sub sau printre reclamele imbecilizante care maschează tot mai mult oraşul, poţi avea surpriza să descoperi o viaţă ascunsă a sa, care izbucneşte din cînd în cînd la suprafaţă cu exuberanţa unei revelaţii. Un oraş al contrastelor, un spaţiu al extremelor? Da, desigur, dar în măsura în care orice oraş mare este un spaţiu al contrastelor. Mai mult, extremele noastre nu sînt chiar atît de compacte precum extremele lor, gentrificarea îşi spune şi aici cuvîntul, dar parcă e mai pestriţă, cartierele de lux au mizeriile lor, iar mahalalele sărmane păstrează oaze de farmec. Este însă, aş zice, un oraş al exceselor. Din statistici şi sondaje rezultă că este oraşul cu cele mai îngrijite femei şi cele mai neîngrijite străzi din Europa. Din experienţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, rezultă că nu poţi fi şofer în Bucureşti decît dacă eşti sadic sau disperat, pietonul fiind o fiinţă fie nevrozată, fie indolentă; altfel nu se poate explica de ce şi cum persistă şi unii, şi alţii să iasă pe străzi. Dar apoi vine seara sau sfîrşitul de săptămînă şi mulţi dintre aceştia se adună, se împrăştie, se ascund, se întîlnesc în locuri doar de ei cunoscute, pentru a se deda, ei bine, (şi) unei "vieţi culturale" alerte! Această "viaţă culturală" are şi ea ceva din jocul de extreme şi excese: se naşte din refulări şi neputinţe, înfloreşte pe gunoaiele unor instituţii culturale care nu funcţionează, se revarsă asupra publicului prin iniţiative personale şi private, cele mai diverse forme de artă se hrănesc din excesele acestei societăţi haotice şi se expun persuasiv în acest spaţiu indolent. De unele afli prea tîrziu, de altele nu afli deloc, iar altele dispar exact cînd ai aflat tu de ele. Unele fac însă atîta vîlvă încît află toată lumea. Ne place să considerăm că simţul umorului ne-a scăpat din multe vremuri grele, bancurile, de pildă, fiind o supapă salvatoare în perioada comunismului. Bancurile s-au cam dus însă şi nici simţul umorului n-o duce prea bine. Să fie atunci arta noua noastră formă de sublimare şi de "rezistenţă prin cultură"? O formă sublimă în micimea ei de rezistenţă la propria noastră impotenţă de construcţie socială.