Meseria de gazdă
La hotelul lui Rosi și al lui Thomas am ajuns oarecum întîmplător în urmă cu aproape 15 ani. L-am găsit pur și simplu pe Internet. A fost prima experiență austriacă la schi. Era ieftin, curat și mai ales plăcut. Chiar dacă sună ca un comentariu standard de pe Booking.com, ne-am simțit minunat. Cu timpul, am mai fost în nenumărate alte locuri, pentru ca, din cînd în cînd, să revenim la prima opțiune. Rosi ne întreba de fiecare dată pe unde am mai fost. Detecta rezervele noastre cu privire la acele alte locuri și dădea din cap, părînd că știe ce e în neregulă, în general, într-o zonă sau alta și, mai mult, că avea un soi de siguranță că o să ne întoarcem la ea mai mereu. Avea dreptate.
Dar ce ne-a făcut să tot revenim? Camerele nu sînt cine știe ce. Mobila e destul de obosită. Amplasamentul față de pîrtii, care pe noi ne interesează, nu e tocmai convenabil. Masa e un capitol forte, prețul e de asemenea bun. Mai ales însă contează, cred, bucuria de ajunge într-un loc pe care-l știi foarte bine, unde nu riști să ai surprize și în care ești tratat ca un client vechi, ba chiar aproape ca un prieten. Contează rafturile cu cărți de pe culoare, chiar dacă majoritatea sînt în germană. Contează chiar și verdele fascinant al faianței din baie. Și, mai ales, contează, cum spuneam, gentilețea gazdelor.
A ține un hotel e ceva foarte greu. La Rosi, însă, pare un lucru natural. A studiat turismul la Universitatea din Innsbruck, dar, cu siguranță, dincolo de studii e vorba de talent. Am urmărit-o cu atenție în timpul cinei, momentul de so-cia-lizare maximă, cînd, vrînd-nevrînd, toți clienții hotelului se adună în sufragerie. Seară de seară trece pe la fiecare masă și vorbește cu toată lumea în mod firesc, nu ca și cum ar fi o datorie de serviciu, ci așa cum face o gazdă care-și întreține musafirii pe care-i știe, fără excepție, pe numele mic. Ține minte lucruri din anii precedenți și are subiecte de conversație diferite cu fiecare. În fiecare seară. Evident, e vorba de oameni de toate națiile, dar pe lîngă germana nativă, ea vorbește fluent engleză, franceză și italiană. Thomas, soțul ei, chef-ul restaurantului, știe cîteva cuvinte și în română. Are rude în România, de unde sînt bunicii lui, sași.
Deși Rosi are chelneri și barmani în subordine, în timp ce face conversație nu ezită să-ți ia cu mîna ei farfuria murdară din față sau să-ți umple paharul cu vin. Dacă vede o cît de mică nemulțumire pe chipul cuiva întreabă imediat ce nu e în regulă. Fără să dea impresia de agitație, se mișcă printre mese cu o eficiență teribilă. Pare că are patru mîini, șase ochi și vreo două guri.
Calitatea de-a dreptul aristocratică prin care cineva reușește să dea atenție fiecărui interlocutor în parte, să nu facă pe nimeni să se simtă neglijat, indiferent de numărul celor care-l înconjoară, e tot mai rar întîlnită. Rosi o are. Și nu poți să nu te gîndești cum s-a dezvoltat la noi și nu numai la noi o „știință“ contrară, observabilă mai ales la chelneri, aceea de a te face că nu-ți vezi clienții, ca să nu te obosești prea tare.
Întotdeauna însă mai apar și turiști dificili, nefericiți. Sînt inevitabili. Rosi îi tratează cu deferență, se pleacă în fața lor cu grație și eventual le spune că speră că, pînă în ultima zi a sejurului lor, va reuși, poate, să-i mulțumească pe deplin. Izbutește să dezamorseze tensiunile pe nesimțite. Tot timpul glumește și zîmbește. Știe să-și tachineze oaspeții, denotînd ce bine îi „citește“, folosind însă exact măsura potrivită pentru a nu i enerva. Știe să facă discount-uri care să încînte. De fiecare dată cînd plecăm, ne dă cîte o sticlă dintr-o licoare minunată produsă de familia ei, ca s-o degustăm cînd ajungem acasă. Ne spune mereu că vrea să vadă, împreună cu soțul ei, România, mai ales că e țara bunicilor lui. Pînă acum nu a reușit să ajungă, zice, dar va veni cu siguranță. Mă tem că unii dintre colegii ei de breaslă de pe la noi ar putea-o dezamăgi.
