Merinde de drum

De sărbători îţi doreşti ca, dincolo de cadourile şi de bucuriile pe care le aştepţi, să ai parte şi de o cît de măruntă iluminare. Cînd adăposteşti flăcăruia lumînării în căuşul palmei, cînd îngîni pentru prima dată în an versurile unui colind sau cînd te uiţi, a doua zi după Înviere, de-a lungul apei neclintite a unui lac de pe care soarele ridică pîcla alene, aşa cum fac eu acum, ai vrea să vină din senin vreun gînd care să-ţi lumineze lucrul cu care ţi-ai bătut capul în repetate rînduri.

Cu Lacul Razim în faţa ochilor şi cu articolul pentru

în minte, mă trezesc că aş vrea să pot spune, în cuvinte foarte puţine şi limpezi, ce credem noi că e cel mai important să înveţe copiii noştri pînă ce vor deveni şi ei ca noi şi o să trebuiască să-şi pună aceeaşi întrebare. 

Pentru generaţia bunicilor noştri era cu siguranţă mai simplu. Dacă ar fi fost băiat, trebuia întîi de toate să înveţe să fie cuviincios: să spună „Bună ziua“ domnilor şi „Sărut mîna“ doamnelor şi preoţilor. Dacă era să fie fată, urma să înveţe să fie vrednică şi ascultătoare. 

Cu generaţia părinţilor noştri – vreau să spun, cei născuţi între războaie şi deveniţi părinţi sub regimul comunist – lucrurile se complică deja. Cei care vor fi trecut cu bine testul colectivizării minţilor şi-ar fi dorit pesemne să-şi crească urmaşii în aşa fel încît zvîrcolirile istoriei să-i atingă cît mai puţin. Să crească, adică, oameni cu capul pe umeri, cumpăniţi şi destoinici; pregătiţi pentru ce-o fi, nu şi gata de orice. Cei îndulciţi la nectarul noii puteri şi-au dorit, pesemne, fie copii educaţi să le poarte mai departe stindardul, cu abnegaţie şi cinism, fie, din contră, capabili să le răscumpere rănile unor iluzii deja înşelate. Îmi amintesc de mama unui coleg, nomenclaturistă, care-mi mărturisea, mai mult pe şoptite, că o îngrijorează ca fiul să nu-i calce pe urme şi-l îndemna cu perseverenţă să meargă către o profesiune cît mai departe de avatarurile politicii. Visul i s-a putut împlini, imprevizibil, prin căderea subită a regimului. 

Cel mai greu e cu noi, părinţii vremii de azi. Unde să mai găsim numitorul comun pentru ce-ar fi să devină copiii noştri? 

Unii îşi doresc cu ardoare să-şi formeze copiii, fie ei băieţi sau fete, pentru „competiţie“, pentru „performanţă“. Să înveţe să fie mereu primii, să aibă în permanenţă încredere în ei înşişi şi-n forţele lor, să-şi urmărească ţintele cu îndîrjire şi să iasă în faţă ori de cîte ori e posibil. Alţii, dimpotrivă, îi taxează pe copiii de felul ăsta drept „tupeişti“, viitorii „carierişti“ lipsiţi de scrupule. „Stai în banca ta“ sau „întinde-te cît ţi-e plapuma“ sună mesajul celor debusolaţi de epocile de explozivă mobilitate socială. 

Spuneam odinioară că una dintre cele mai frumoase definiţii ale educaţiei, dintre atît de multele formulate deja sau posibile, am găsit-o în interbelicul românesc: „formarea de caractere“. O definiţie frumoasă şi vetustă, atîta vreme cît însăşi noţiunea de „caracter“ pare a se fi golit de sens. A zice despre cineva că e „un om de caracter“ sună de parcă l-ai fi suit deja în maşina timpului. Cinstea şi corectitudinea par a fi sărit din vocabularul cotidian direct în interminabilele talk-show-uri despre procurori, judecători şi drepturi constituţionale. În frenetica etalare a imaginii unei lumi debordînd de „provocări“ şi „oportunităţi“, demnitatea a devenit ruda săracă a ambiţiei, un soi de încăpăţînare lipsită de obiect. Sau, mai rău, arţagul reactiv al lui „să nu te laşi niciodată călcat în picioare“. Respectul de sine s-a convertit în

personal, în girul pe care eşti dator să ţi-l acorzi în permanenţă pentru a fi luat în seamă de ceilalţi. Onorarea cuvîntului dat sau lealitatea se negociază conjunctural. Curajul înseamnă asumarea unor „factori de risc“. Altruismul, caritatea sau empatia sînt transferate în registrul abilităţilor de PR. Ce mai, lista termenilor cu care obişnuiam să dăm conţinut ideii de „caracter“ e făcută ferfeniţă. 

În plus, utilitarismului care domină, din raţiuni explicabile, într-o ţară aflată în război cu sărăcia şi cu dezordinea, paradigma educaţională actuală, i se contrapune o alternativă şi mai în ton cu spiritul vremii: hedonismul. „Pe mine mă interesează întîi de toate, la copilul meu, să-şi poată trăi viaţa fericit“ – vei auzi în nenumărate ocazii. Cuvinte rostite cu impetuozitate, de parcă evidenţa lor ar împrăştia pe dată orice urmă de nedumerire. Ca şi cum, ca să înveţi să trăieşti fericit, ar fi de ajuns să alegi din oferta de

cursul nimerit. 

Şi uite că, şi la ceas sărbătoresc, mă trezesc din nou năpădit de îndoieli. Aş fi vrut să scriu „Veniţi de luaţi lumină“, dar asta îi e dat numai preotului să o facă. Mica iluminare întîrzie iar să apară.

Îmi amintesc totuşi cum, după mai multe încercări eşuate, am reuşit să ne revedem, după 15 sau 20 de ani, foştii colegi de clasă din liceu.  Experienţa e binecunoscută: strigarea catalogului şi prezentarea fiecăruia, comprimînd, mai dens chiar decît într-un CV oficial, viaţa profesională şi familială, izbînzi puse sub reflector şi înfrîngeri lăsate în umbră. Plini de voie bună, de umor şi de autoironie, şi de nerăbdarea ca toate astea să se încheie, să ne putem aşeza împreună în jurul unei mese, să bîrfim de una, de alta, de ce-a fost, ce este şi ce va fi cu noi, simţind cum, pe deasupra noastră, se ţese, prin noi şi dincolo de voia noastră, o urzeală tremurătoare de destine. Şi îmi imaginez că la fel se va întîmpla peste 15 sau 20 de ani cu copiii noştri, cei despre care ne tot întrebăm ce să le punem mai bine în raniţă, să aibă merinde de drum. 

Îmi mai aduc aminte de o povestire, cred că a lui Ştefan Bănulescu, din vremea războiului, în care un personaj se hotărăşte să plece într-o călătorie grea şi primejdioasă, traversînd linia frontului. Un apropiat mai în vîrstă îi dă, înainte de plecare, o bucată de pîine – lucru rar şi nepreţuit în război – învelită cu grijă într-o batistă. Şi-i spune să nu o desfacă decît cînd va fi sigur că e ultima lui scăpare. Călătoria e plină de peripeţii şi nu de puţine ori tînărul e pe punctul de a mînca bucata de pîine. Ajunge însă în cele din urmă la destinaţie cu ea intactă şi, despăturind batista, găseşte înăuntru o bucată de cărămidă. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.