Mari români şi mici turnători

- tot o scrisoare deschisă - Dragi concetăţeni, Vă mai aduceţi aminte de bancul acela cu Ştrul care, handicapat din naştere, se duce, în cărucior, la centrul NASA de recrutare a cosmonauţilor, doar pentru a le spune că pe el să nu conteze? Ei bine, în această avalanşă de expertiză moral-civică din ultima vreme, mă simt şi eu dator să vă scriu pentru a vă spune că pe mine să nu contaţi: n-am fost informator (poate pentru că nu m-a racolat nimeni) şi nu am fost disident (probabil pentru că nu mi-a trecut prin cap aşa ceva). Şi nu voi fi comentator - şi cu atît mai puţin judecător - al celor care au fost şi una, şi alta (cazul cel mai răspîndit, se pare...) pentru simplul motiv că îmi lipsesc criteriile publice de a aprecia aceste fapte publice. Despre aspectul lor personal am şi eu, ca tot omul, părerile, sentimentele şi umorile mele - ba chiar şi propriile criterii morale - pe care le păstrez însă pentru discuţiile de taină cu soţia mea. Nu mă interesează? Nu trebuie judecat? E prea tîrziu şi, ca atare, inutil? Nici una din toate acestea. Este - ce-i drept - suspect de tîrziu, dar niciodată prea tîrziu şi cîtuşi de puţin inutil. Iar aceşti oameni trebuie judecaţi, iar această judecare (judecată?) ne priveşte pe toţi! Nu în asta constă - cred eu - problema, ci tocmai în faptul că ne priveşte pe toţi, că este deci o problemă publică (un "rău public", ce are deci acelaşi regim cu "binele public"), ce se cere discutată şi judecată, în consecinţă, după criterii univoce şi comune. Or, instituţiile legii nu au ajuns (încă) la o definiţie univocă a vinei incriminate, iar "societatea civilă" nu a avut şi nu are (încă) nici o viziune comună asupra problemei în discuţie. În aceste condiţii, dosariada, cu ai săi (mai mult sau mai puţin) mari turnători, face o concurenţă neloaială - şi total nepotrivită! - "Marilor români" de la TVR. Vă mai aduceţi aminte, presupun, că toată lumea bună a criticat lipsa de criterii, mai exact totala bulibăşeală a criteriilor de comparare şi ierarhizare a acestor "mari români". Doar că, ceea ce era spus explicit, de la început, a devenit clar, şi pentru lumea bună, pe parcurs: "topul" nu era un scop, ci un mijloc, o modalitate de marketing pentru a vinde "maselor" o marfă greu vandabilă: puţină cultură. Din acest punct de vedere, emisiunea şi-a atins scopul. Dan C. Mihăilescu relata astfel o scenă de genul următor, petrecută undeva peste gard: Iese Ştefan cel Mare! Ba nu, Carol I e mai tare! Tudor Giurgiu este probabil încîntat: ce-şi putea dori mai mult decît ca oameni care, cu siguranţă, nu citiseră prea mult în viaţa lor despre Ştefan cel Mare sau Carol I, să se dispute acum în stradă care e mai tare dintre ei doi? Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul "dosariadei". "Frizerul meu dezbate intens cazul Mona Muscă, taximetristul care m-a dus ieri la mall m-a abordat locvace în problema dosarului dlui Meleşcanu" - povesteşte Sever Voinescu. Foarte bine! Problema este însă dacă, în acest caz, asta s-a dorit? Oare e suficient sau necesar sau bine ca oameni care nu auziseră în viaţa lor despre părintele Marchiş sau despre Sorin Antohi să se dispute în stradă care e mai păcătos dintre ei? Există, într-adevăr, un registru în care cele două "competiţii" se întîlnesc: toată lumea vorbeşte atît despre "mari români", cît şi despre "mici turnători". Dar asta este ceea ce se urmărea? Dacă aparenta bulibăşeală a criteriilor era o strategie în cazul "Marilor români", ea riscă să fie o imensă gafă în cazul "Micilor (sau marilor!) turnători". Şi, ciudat, nimeni nu pare a mai fi scandalizat de data aceasta, fiecare în parte şi toţi laolaltă fiind convinşi - s-ar zice - că se află în posesia adevăratelor criterii şi procedează aşa cum trebuie să procedeze. Iar ceea ce Sever Voinescu consideră, entuziast, o "recrudescenţă a moralei" nu este - mi-e teamă - decît o alimentare a mult prea umanei bîrfe. Dacă problema este însă a noastră, este publică, este naţională, ea nu poate fi tratată decît public şi naţional şi nu de la caz la caz, individual şi umoral: azi, Mona Muscă este pusă la zid fără drept de apel, dar peste cîteva zile, în cazul părintelui Marchiş, se suspendă judecata şi rămîn doar "întrebările"; pe Carol Sebastian l-au cam lichidat "colegii", dar în cazul lui Sorin Antohi "colegii" sînt mai degrabă reţinuţi; iar cînd se ajunge la incriminarea unui triunghi fatidic Vadim-Teoctist-Muscă, mie începe să-mi scape ceva, îmi iau criteriile şi mă duc să mă culc. Şi totuşi, într-un fel este simplu: pentru a putea judeca, pentru a avea criterii adecvate de judecare, trebuie să ştii mai întîi ceea ce vrei. Or, aici revine marea noastră problemă: nu ştim ce vrem ca naţiune, nu avem un "proiect de societate". Este valabil şi în acest caz: ce vrem, de fapt, cu această lustraţie tîrzie ce se transformă într-o "dosariadă" precoce? Ca sistemul comunist să nu se repete? Ca, după atîţia ani de postcomunism, să nu ne mai conducă tot "ăia"? - normal, dar, mai exact, cine sîntem "noi" şi cine sînt "ăia"? Să-i pedepsim pe vinovaţi? - de acord, dar trebuie definită noţiunea de vină în acest caz, precum şi modalitatea de pedeapsă. Să înţelegem ce a fost comunismul ca să nu se mai repete şi să ne eliberăm de el? - foarte bine, dar atunci trebuie început în amonte de lustraţie. Toate aceste întrebări - şi alte cîteva - sînt legitime şi fiecare în parte poate sta - şi a stat în diferite ţări - la baza unui proiect de viitor şi a unor strategii sociale corespunzătoare şi (mai mult sau mai puţin) distincte. Toate acestea sînt probleme sociale, comune adică societăţii noastre ca societate şi nu doar dileme morale ale unora sau altora. Sînt probleme ce pot fi discutate şi ar fi trebuit dezbătute în spaţiul public. În aceasta constă "societatea civilă"! Din păcate, problemele comune ale lustraţiei se destramă astfel sub ochii noştri într-o competiţie de cazuri particulare şi individuale, iar viziunea politică ia chipul psihologiei individuale, utilizată de fiecare după fire şi oportunităţi. Societatea civilă începe să semene astfel şi ea cu un fel de top de "mari civili", dosariada devenind şi o bună ocazie de primenire de toamnă a componenţei acestei societăţi selecte: ia să vedem, pe cine mai băgăm, pe cine mai scoatem? După cum spuneam, pe mine să nu contaţi!