Marele nepotrivit

Abia plecat de la Casa Albă, fostul președinte Trump pare să-și facă planuri pentru o revenire. Nici nu era de așteptat altceva din partea lui. La începutul lunii martie a ținut un discurs în fața fanilor săi, în Orlando, în care și-a acuzat succesorul, înșirînd în stilu-i caracteristic o mulțime de neadevăruri și cifre false.

Incredibila sa ușurință de a-și fabrica propria realitate i-a fascinat pe mulți, iar această „abilitate” s-a potrivit cu o tendință mai generală a epocii actuale, care a și fost denumită a post-adevărului. E poate prea devreme ca să putem ști dacă se confirmă acele analize politice care, încă de la începutul mandatului Trump, spuneau că acesta va rămîne doar ca un exemplu de așa nu, sau dacă un asemenea stil de a face politică va continua și va ajunge să lase urme și mai serioase în istorie. Acum se poate însă cerceta mai la rece și mai în amănunt fenomenul Trump.

Faimosul reporter Bob Woodward, cel care alături de Carl Bernstein a realizat ancheta jurnalistică de la Washington Post în cazul Watergate, a scris recent o a doua carte despre Donald Trump. Prima – Frica. Trump la Casa Albă – descria primii doi ani de mandat ai lui Trump. Cea de-a doua, apărută spre sfîrșitul anului trecut, se intitulează Furia. Dincolo de mulțimea informațiilor obținute de la colaboratori ai lui Trump, ea se bazează pe ceea ce jurnalistul a aflat din cele 18 interviuri pe care le-a făcut direct cu președintele.

Cu autoritatea bătrînului reporter (mai în vîrstă cu trei ani decît Trump), care a avut o contribuiție importantă la demisia lui Nixon și care este considerat un adevărat cronicar al tuturor administrațiilor prezidențiale americane de atunci încoace, Woodward a reușit să se apropie de Trump și să urmărească în amănunt felul său de a fi și de a lua decizii. De fapt, nu a făcut decît să  demonstreze cu probe ceea ce foarte multă lume intuise de la început. Fiindcă, nu-i așa, Trump nu e deloc un tip greu de descifrat. Mecanismele lui psihologice sînt extrem de evidente, pot fi detectate, vorba aceea, de la o poștă (poate tocmai de aceea e atît de fascinant). Dar demersul lui Woodward merita oricum făcut.

Spre cinstea lui, Donald Trump a stat de vorbă ore în șir cu reporterul, cu toate că era conștient că nu va ieși o carte favorabilă pentru el: „Ar fi o onoare să obțin o carte bună din partea ta, dar asta probabil că nu se va întîmpla, dar și asta este bine. Mulțumesc, Bob”.

În unele conversații, Woodward și Trump se ceartă pur și simplu, reporterul cerîndu-i să recunoască că a greșit într-un caz sau altul, ori sfătuindu-l să-și ceară scuze public pentru a atenua o dispută politică păgubitoare, în vreme ce președintele se menține de fiecare dată nedezmințit pe poziții, susținînd că nu a făcut decît lucruri bune și importante. Nu chiar tot ce relevă această carte îi este defavorabil fostului președinte. Acesta pare să aibă un soi de candoare. Dorințele sale au fost să facă bine, nu a vrut să facă rău, dar aproape orice încercare i-a fost compromisă de propria personalitate supradimensionată și contradictorie. S-a autosabotat tot așa cum și-a subminat consilierii și colaboratorii de calitate pe care i-a avut, care s-au străduit să-și facă datoria și ar fi putut să-l ajute în mandatul său.

În fine, din carte reiese cum celebrele mesaje de pe Twitter, care l-au făcut atît de popular pe Trump în anumite medii, i-au adus în cele din urmă și cele mai mari prejudicii. Concluzia cu care încheie Woodward e simplă și evidentă, dar, cum spuneam, a ajuns la ea nu pe calea intuitivă, ci printr-o demonstrație laborioasă, desfășurată pe mai bine de 400 de pagini și, de aceea, greu de contestat: „Trump este omul nepotrivit pentru funcție”.

Dacă tot îl analizăm pe fostul președinte american, nu se poate omite că există și studii care au exprimat concluzii mai puțin elegante la adresa lui. De exemplu, Aaron James, profesor de filozofie la Universitatea Irvine din California și care s-a ocupat mult timp de teorii ale prostiei, a scris o carte intitulată Assholes: A Theory of Donald Trump. El a declarat, într-un interviu, că Donald Trump este „un tîmpit suprem, un supratîmpit (...). Înțeleg prin asta faptul că este un idiot care inspiră, în același timp, respect și admirație pentru stăpînirea artei prostiei, în ciuda competenței celor de o seamă cu el. Tîmpiții trebuie să rivalizeze pentru a obține titulatura de idiot-șef  sau de baron al tîmpiților, dar puțini ajung la glezna lui Trump, înșiruind prostie după prostie”.

Apropo de înșiruirea de neadevăruri specifică lui Trump, fenomen care l-a zăpăcit și pe Woodward, e de adăugat că și un alt filozof, de astă dată francez, Pascal Engel, spune, amintind teoria bullshiter-ului a lui Harry Frankfurt, că „practicarea bullshit-ului nu constă nici în a face și nici măcar în a spune prostii, lucruri absurde sau stupide, ci în desconsiderarea sistematică nu numai a regulilor adevărului și falsului, ci și a valorii adevărului însuși”. Engel ajunge la concluzia că acesta e stadiul suprem al prostiei și că „Ilustrul Gaudissart de Balzac, personajele lui Daumier, Omul de încredere al lui Melville îl personifică pe prostul complex în ficțiune, iar Donald Trump, în realitate”. Dar iată că un individ despre care se poate spune așa ceva a ajuns să conducă cea mai puternică țară din lume.