Marele cîrcotaş
- Ultimul Gabin... - Deşi părea tot timpul cîrcotaş, era, de fapt, un fel de maestru de ceremonii - cu sau fără ceremonii... - Era, de fapt, un stil. Mai exact, era Stilul! - Temeinica lejeritate a fiinţei... Petre n-a fost un "lucrător", dar a ţinut cu încăpăţînare ca toate micile bucurii şi frivolităţi ale vieţii să fie bine făcute... - "Să lucreze alţii, care nu au nimic în spate şi au ceva de dovedit. La mine în familie toţi au făcut ce era de făcut, eu nu mai am nimic de înfăptuit" - mi-a spus Petre odată. Parcă s-ar fi născut cu o carte de credit în buzunar, la care nu a apelat niciodată, dar nici nu s-a lăsat tratat vreodată de sărăntoc. Era un gentleman de duminică, de ziua a şaptea, cînd ceea ce era de înfăptuit fusese deja înfăptuit, dar acum trebuia respectat şi păstrat, pentru a te putea bucura cu dreptate de toate aceste înfăptuiri ale vieţii. Petre trage o scurtă înjurătură de formă, jenat de toate aceste elogii docte, care i se aduc, şi mai cere, politicos şi răspicat, o bere. Dacă mă uit cu atenţie la el, ceea ce mi se pare că văd, de ani buni de cînd îl cunosc, este un soi de burghezie a spiritului. O tradiţie urbană şi burgheză, în sensul cel mai profund al cuvîntului, într-un sens cu care cred că nu sîntem obişnuiţi să credem că ar fi poposit şi pe meleagurile noastre. Un spirit nu mic burghez şi nici al marii burghezii de status - şi cu atît mai puţin al boierimii de ţară, mică sau mare. Şi, bineînţeles, nu proletar. Pur şi simplu o civilizaţie urbană modernă aşezată în civilitate. Dar această "civilitate" este ridicată la rang de rigoare calvinistă (nu întîmplător idealul său tangibil este Elveţia!). Un spirit burghez care face curat pe unde trece pentru că nu se poate petrece în dezordine... De aceea este indignat de un coleg mai tînăr care nu ţine corect furculiţa în public şi a învăţat pe multe doamne şi domnişoare de ce şi cum se bea o şampanie înainte şi se fumează o ţigară după, în privat; de aceea toată lumea îşi consultă cu grijă ceasul cînd are o întîlnire cu Petre, căci numai mitocanii întîrzie; de aceea are obsesia virgulelor bine puse şi ne-a bodogănit pe toţi pentru cîte un text nedereticat (chiar dacă nu-l prea interesa despre ce era textul cu pricina...); de aceea cîntă jazz la pian doar arareori şi doar cînd nu-l vede nimeni, căci nu se cade să te atingi de un instrument ca acesta, dacă nu o poţi face aşa cum trebuie, şi de aceea se consideră în dreptul său să fie servit ca la carte; de aceea este un prieten de nădejde, dar dificil, căci prietenia are şi ea regulile sale, pe care Petre nu le uită nici în somn... Ultima dată cînd l-am văzut, stătea liniştit în sicriu, cu degetele lui boante aşezate la vedere, pe piept, şi aştepta. Aştepta să înceapă slujba, dar preotul întîrziase deja o jumătate de oră iar lumea să învîrtea de colo-colo. S-a enervat brusc, şi-a luat catrafusele şi CD-urile pe care prietenii i le puseseră în sicriu şi a plecat, aruncîndu-ne peste umăr, cîrcotaş ca de obicei: nimic nu sînteţi în stare să faceţi ca lumea! De atunci nu l-am mai văzut şi mi-e teamă că Bucureştiul a rămas fără Petre...
