Marea şansă a de-folclorizării României
Şi cum vă spuneam, dle Văcăroiu, numai imaginaţi-vi-l pe dl Jinga, ambasadorul nostru la Bruxelles, organizînd pe 19 octombrie a.c., la reşedinţa sa, o dezbatere despre imaginea României printre belgieni. Jumătate din mărita adunare erau universitari, politicieni şi ziarişti belgieni, iar jumătate erau suflete vibrînd tricolor - români trăitori în Belgia de decenii şi euro-observatori tocmai ajunşi, plus cel ce vă scrie, care încă mai vibram bicolor şi bidimensional (abia vizitasem Centrul belgian de benzi desenate, o minunăţie de muzeu!). Repede vărsători de bere şi aprigi mîncători de scoici înăbuşite-n zeamă, belgienii sînt poate cea mai dez-unită naţie din Europa de azi (despre fantasmele flamande şi valone ar fi multe de spus); cu atît mai interesant, deci, modul în care ei (sau unii dintre ei, mai precis) îi văd pe latinii de la celălalt capăt al continentului - adică pe noi. Vă imaginaţi: imaginea României printre belgieni nu e una strălucită. Mai întîi, pentru că şi în Belgia, acum aproape 20 de ani, pe fondul preocupării europene pentru ce trăsnăi mai făcea la Bucureşti cuplul decrepit şi demolator Nicolae & Elena, prinsese un serios avînt o mişcare dedicată salvării satului românesc - Opération Villages roumains, pe numele ei. Presa vorbea mult despre ea; mulţi intelectuali belgieni erau parte; imaginaţi-vă bucuria lor la sfîrşit de decembrie '89 cînd, în fine, dictatorii carpatini dispăreau; şi, mai apoi, imaginaţi-vă dezamăgirea aceloraşi, prin iunie '90, cînd, în zornăit de bîte minereşti, democraţia românească dădea semne că e mult prea originală pentru a fi luată în serios. Ca peste tot în Europa, entuziasmul decembrist cu privire la România a fost înlocuit de o mare sastiseală. Nu c-ar fi avut cineva ceva cu noi; doar că nu păream de-ncredere; doar că noi, din varii motive, am dezamăgit repetat în chestii mărunte şi punctuale, dîndu-le cititorilor occidentali de ziare ocazia să-şi mute speranţele şi simpatiile către alte zări. Spuneţi-i unui belgian că prima noastră Constituţie adevărată, cea din 1866, este inspirată dintr-una a lor; va fi mirat şi oleacă plăcut surprins, dar în subtextul mirării sale veţi putea citi gîndul tainic Ah, oui? Şi la ce v-o fi folosit? Şi-adevărul e că, şi român fiind, în vreo zi mai ploioasă (iarna la Bruxelles se lasă cu ploi gri şi vîntoase), mergînd prin oraş, simţind curentul în încheieturi, la cîte un colţ de stradă, hop!, vezi o ţigăncuşă prosternată în calea milei, cu un copil în braţe la care se răsteşte într-o mult e dulce şi frumoasă limbă pe care-o recunoşti imediat, iar mai faci cîţiva paşi, iar te plouă, iar simţi vîntul în oase şi, după alt colţ, iar vezi o amărîtă tînguindu-se într-o limbă ca un fagure de miere etc.; ei bine, atunci te-ntrebi şi tu la ce Dumnezeu o fi folosit Constituţia din 1866, dacă tot aici am ajuns? O veste nu tocmai bună, dle Văcăroiu: bruxellezii (oameni cu familii, cu locuri de muncă şi mai ales cu timp limitat) au şi ei tendinţa lor spre stereotipare: e de bănuit că o bună parte dintre oamenii locului îşi închipuie că cea mai mare parte dintre români trebuie să fie precum cei care mişună - mai curînd dătători de frisoare decît de speranţe - prin preajmă pe la Gare de Midi (nu cea mai curată, mă-nţelegeţi, parte a oraşului). Şi totuşi, o concluzie optimistă tot a reieşit din dezbatere: marea şansă a României, în viitorul apropiat, este evadarea din clişeele folcloristice de doi bani care - inundînd orice imaginar propus exteriorului - păreau eterne. Le-am văzut cu toţii: fotografii retuşate (vederi, afişe, albume etc.) cu copilaşi, fetişcane îmbujorate sau flăcăi zîmbitori în straie naţionale, scoşi cu forcepsul propagandei învechite dintr-o realitate în care, la drept vorbind, nici un român nu se mai regăseşte. Cu cît vom părăsi mai repede aceste aiureli, cu atît mai bine. De-folclorizarea României - dacă folclor înseamnă această imagistică îmbîcsită şi necredibilă despre nişte noi care nu existăm în fapt - poate fi marea noastră scăpare. Într-o vreme în care, la Bucureşti, imnul naţional e manelizat la bătaie de joc în numele unui divertisment stupid - reverenţă făcută agramaţilor şi starletelor -, într-un timp în care nouă din zece români n-ar recunoaşte nimic din La blouse roumaine a lui Matisse, în schimb se rîd la porcărelele de şantan, cu care folcloriste cu discurs de matroane contraatacă bunul-simţ la TV, măcar să ne băgăm minţile-n cap şi să propunem Occidentului - aşa cum făcură polonezii, cu inspiratul lor poster pe care un instalator şarmant spune Veniţi voi aici, că eu rămîn acasă! -, să propunem, ziceam, imaginea unei Românii muncitoare şi dinamice, bună să strîngă căpşuni, dar şi să facă soft-uri, bună să dea o zugrăveală, dar şi să pună o plombă între dinţi. Iată de ce cred că, una peste alta, cu cît vom fugi mai repede de acest stereotip al iilor, al cojocelelor şi al iţarilor ascunzînd, toate, o mare ipocrizie, cu atît mai bine - şi pentru noi, şi pentru cei care vor avea vreodată nevoie de noi. Ei bine, şi pentru că săptămîna asta au fost şi aniversarea şi onomastica dvs., dle Văcăroiu (sus paharul, La mulţi ani!), să vă mai spun că... (va urma)
