Manelele şi <i>visul românesc</i>

Colegei mele Speranţa Rădulescu i s-a cerut să scrie un articol despre manele pentru Enciclopedia Britanică. Excelent, în sfîrşit voi citi şi eu ceva serios pe tema asta! - mă gîndeam eu în timp ce semnam tot felul de hîrtii legate de această cerere. Ei poftim, ce caută manelele în Enciclopedia Britanică? - s-a revoltat cineva. Iar ne facem de rîs! - a pufnit altcineva cînd i-am povestit, încîntat, despre viitorul articol. Asta nu e muzica noastră - a mai completat, revoltată, persoana. Dar a cui? - m-am interesat eu, naiv. A ţiganilor parveniţi! - a venit prompt răspunsul. Deci aşa, nici măcar a "ţiganilor" în general, ci doar a unei categorii de ţigani care, după socotelile mele impresioniste, nu poate fi, numeric, prea mare. Atunci de ce auzi manele dintr-un capăt în celălalt al ţării, iar Google îţi oferă în 0,07 secunde mult peste 3 milioane de intrări? Manelele se vînd bine, sînt (şi) o marfă, de acord, dar dacă ceva se vinde foarte bine înseamnă că există şi clienţi foarte numeroşi. Cum să spui atunci că nu au nici o legătură cu ţărişoara noastră, unde se cîntă, se vînd şi se cumpără toate aceste manele, şi că doar "ţiganii parveniţi" ne fac iar de rîsul lumii!? Manelele sînt, fără doar şi poate, unul dintre cele mai reprezentative fenomene sociale din România postcomunistă. Fiind muzică, ele sînt percepute însă doar la capitolul "fenomene culturale" - iar din acest punct de vedere, manelele nu sînt, tot fără doar şi poate, cel mai înălţător act de cultură realizat în ultimii douăzeci de ani. Fiind "cultural" prost văzute, se consideră însă că ele nu au nici o relevanţă şi, în consecinţă, nu au de ce să fie abordate şi "social": ceea ce contează pentru noi este cultura, acea Kultur de sorginte germană, das rein Geistige. Şi, ce-i drept, nu e prea mult Geist în manele... Dar totuşi, de ce există ele şi ce ne spune existenţa lor copleşitoare despre societatea noastră, în care trăim - mă scuzaţi - cu toţii? Nu vă aşteptaţi acum să scot iepuraşul din joben şi să exclam, doct, iată despre asta e vorba! Ca un profesionist ce mă aflu, nu pot decît să recunosc, cu gura mică şi ochii mari, că habar n-am... Pe de altă parte însă, nu pot să nu mă gîndesc la alţii care ştiu şi care ne-au povestit societăţi şi "sub-culturi" în muzicile lor reprezentative. Iată-l, de pildă, pe Norbert Elias încercînd să ne ajute să-l urmăm pe lungul drum al procesului civilizării: "Să ne gîndim la o mazurcă, un menuet, o poloneză, un tango, la rock’n roll. Imaginea configuraţiilor mobile formate de nişte oameni aflaţi în interdependenţă în timpul dansului ne permite să ne imaginăm statele, oraşele, familiile sau chiar sistemele capitaliste, comuniste şi feudale ca pe nişte configuraţii". Relaţia corpurilor într-un menuet, un vals sau un tango ne vorbeşte şi despre corpul social, despre visele şi constrîngerile sale. În succesiunea acestor muzici poţi citi şi diferenţa dintre lumea curtoaziei şi aceea în care se face curte, despre care vorbeşte Elias; dar poţi să şi "vezi", chiar dacă nu eşti specialist, ceva din "configuraţiile sociale" care au dat naştere şi s-au exprimat prin normele acestor ritmuri şi acestor poziţii. Iar dacă vrei, poţi să mergi mai departe şi să citeşti în rock’n’roll revolta sistematică împotriva acestei "civilizări", pentru ca apoi, evocînd atmosfera unui spaţiu underground unde se ascultă tehno, să "vezi" şi revolta împotriva acestui "sistematic" (take no system!) şi să pricepi fără mare efort că ceva s-a dez-legat şi în această muzică, şi în individul contemporan. Visarea mă duce apoi la Manuel Castells, de la care am priceput mai bine decît de la oricare alt autor schimbările petrecute în lumea negrilor din America: în vremea sclaviei şi, apoi, a rasismului, au creat jazz-ul; în lumea "emancipată" a ghetourilor actuale, au inventat rap-ul. Mai aproape de noi, îmi aduc aminte apoi de studiul unui antropolog american despre relaţia dintre politica lui Tito şi turbo-folk-ul iugoslav - şi pot să fac chiar, pe cont propriu, cîteva speculaţii despre Ceauşescu şi folk-ul Cenaclului "Flacăra". Bine, bine, dar manelele? Ele ce legătură au cu societatea noastră? Carmen Muşat îşi încheie un editorial de săptămîna trecută din Observator cultural astfel: "Se spune că tonul face muzica. În politica autohtonă, tonul îl dau manelele". Simplă retorică? Poate, dar nimic nu e întîmplător în iţele socialului. Iată însă că cineva, comentînd articolul pe site-ul jurnalului, face un pas mai departe: "Actualii politicieni reprezintă un fel de concretizare a Ťvisului românesc» - de a avea bani repede. Oamenii de rînd se uită de multe ori cu admiraţie la cei ce Ťse descurcă», ceilalţi (studioşi, profesionişti etc.) neavînd nici o şansă". Să fie oare manelele expresia acestui "vis românesc", o cronică orală a "reuşitei" în lumea confuză a noii economii de piaţă? La o primă vedere, au de toate: energie debordantă şi voinţă de succes, cultul familiei (deci valori de bază), simplificarea ordinii sociale din perspectiva luptei pentru reuşită în prieteni şi duşmani şi, mai presus de toate, cronica perpetuă şi ostentatorie a semnelor vizibile de reuşită: chefuri, maşini şi femei. Totul pe un ritm senzual de om căruia îi place mai mult, de fapt, să se bucure de viaţă, decît să se lupte pentru ea. Ce-ţi mai trebuie atunci ca să simţi şi tu, ascultîndu-le, succesul în raniţa ta de soldat? Aş vrea să vină cineva şi să-mi spună, în cunoştinţă de cauză, că mă înşel...