Maimuţoiul
Coincidență stranie, tocmai atunci cînd mă pregăteam să scriu un text despre dezamăgire – pregătit serios, cu citate filozofice pline de miez –, am primit un e-mail de la un domn necunoscut, care-mi mărturisea efectul devastator al unor iluzii din viața proprie, apte să depășească orice teorie a mea pe marginea decepției ca fenomen așa-zicînd „ontologic“. Prin urmare, în loc de alte comentarii savante, am hotărît să-i reproduc mai jos mesajul, protejîndu-l pe împricinat prin folosirea inițialelor numelui. „Stimate domnule profesor“, a început, ceremonios, misiva electronică, „sînt V.U., fost inginer, pensionar de aproape douăzeci de ani. Vă scriu dintr-un motiv bizar. Băiatul meu, medic veterinar, om, cred, cam de vîrsta dumneavoastră, vă citește, de multă vreme, prin diverse locuri și, zice el, se distrează frecvent de năzbîtiile pe care le tot puneți pe hîrtie. La îndemnul lui, am încercat, la rîndul meu, să vă lecturez. Din păcate, vă spun drept, nu m-am distrat deloc. Nici măcar n-am înțeles mare lucru din poveștile alea, dar, mă rog, voi accepta că sînt eu bătrîn și depășit, pentru a nu v-o arunca chiar așa, pe șleau, că ați fi de fapt dumneavoastră un scriitor prost, iar fii-meu un nătărău și jumătate (în privința sa, totuși, nu prea am dubii că este tăntălău, judecînd după calitatea femeii cu care a putut să se însoare!). Să trecem însă!
Citindu-vă, cu efort, cîteva articole, am înțeles un singur lucru. Vă place să vă bateți joc de personajele pe care le inventați, denumindu-le cu diverse variațiuni ale cuvîntului maimuță: Maimuțom, Maimuțeanu, Maimuțel, Maimusică, Maimuț (acesta din urmă parcă a existat de-adevăratelea prin anii ’90!). Acum, fie vorba între noi, pentru cineva pe care-l cheamă Cuțitaru nu știu dacă astfel de ironii ar fi potrivite. În fine, nu vă critic neapărat, deoarece fix pentru variațiunile respective vă scriu aici. Ating, iată, rațiunea ințierii acestui dialog, probabil, neobișnuit (dialog, desigur, dacă veți binevoi să-mi răspundeți, ceea ce nu sper prea mult, considerînd amănuntul că am recunoscut deja inapetența mea pentru scrisul dvs. – știu că autorii sînt necruțători cu inșii care nu-i divinizează!): pe scurt, vreau să mă transformați într-unul dintre eroii stupizi ai textelor ce le produceți, vai, atît de des și să mă numiți – cu majuscule, dacă vă permit editorii – MAIMUȚOI. Vă ofer mai jos, succint, elementele din existența mea care mă califică pentru un asemenea apelativ. Le puteți prelucra cum doriți ca să vă iasă umorul (îndoielnic, dacă mă veți întreba pe mine!), numai să le păstrați, vă rog, succesiunea istorică! Veți vedea că toți maimuțeii dumneavoastră nesărați rămîn niște palide imitații ale MAIMUȚOIULUI care m am dovedit eu a fi.
Reprezint așadar prototipul maimuțesc. Întru înțelegere exactă, încep cu o destăinuire: sînt un moșneag comunist! Ce, vă mirați că știu de baba comunistă, creată de un coleg de-al dvs., și mai fac și ironii pe tema asta? Este și noi, inginerii, culți, ca să mă distrez un pic cu dumneavoastră, după formula lui Gigi. N-am citit cartea și n-am văzut nici filmul, dar le-am refuzat pe ambele din principiu. Păi, cum să agreez eu ceva ce-i ia în rîs (fie și din titlu) pe nostalgicii ceaușiști? Nici mort. Eu însumi am fost un aprig melancolic după vremurile apuse. M-am agățat, în durerea mea, de ce am putut: de Ion Iliescu, de Ilie Verdeț, de Vadim. M-am și bătut cu golanii la demonstrații pentru susținerea acestor lideri (în sfîrșit, m am bătut e un eufemism, în realitate, i-am caftit pe derbedeii contestatari, de fiecare dată, de le a sunat apa în cap!). Am votat cu stînga la greu și am suferit ca un cîine cînd Constantinescu a venit la putere. L am plesnit și pe fii-meu, și pe nasoala de noră-mea, care se bucurau atunci ca doi idioți. Era să înnebunesc în momentul cînd a venit Băse la Cotroceni, iar cînd Ponta a luat-o pe coajă de la Klaus am fost dus la Socola în cămașa de forță (băiatul meu, medicul veterinar, mă tranchilizase în prealabil cu o doză dublă de sedativ pentru urși). Am suportat totul cu bărbăție, sperînd mereu în timpuri mai bune, în timpuri luminoase.
Timpuri care au sosit, cu adevărat, abia în decembrie 2016! La 83 de ani, mi-am zis și eu că pot muri liniștit. Țara intrase pe mîini bune, pe mîini ferme… Ei, Doamne, și ce-mi văd ochii la nici jumătate de an de la acea bucurie fără margini (cînd a trebuit să fiu din nou sedat – cu paralizant pentru cerbi de data aceasta –, din motive, neîndoios, opuse)? Războiul fratricid al stîngii contra stîngii! Moțiune de cenzură a PSD-ului împotriva PSD-ului! Eu pe cine mai înjur acum, pe cine mai dau vina, cu cine mai votez, vorba altuia de teapa dumneavoastră, așa-pretinsul Nenea Iancu? Quod erat demonstrandum: sînt un maimuțoi! MAIMUȚOIUL prin excelență! Să nu care cumva deci să vă pună Sfîntul să nu scrieți despre acest maimuțoi, că v-ați fript! Este singura consolare ce mi-a mai rămas! Fără o stimă deosebită, V.U.“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons
