Macdonaldizarea învăţămîntului

Trebuie să completez "fişa disciplinei"! Trebuia să o fac de mult, dar de cîte ori mă uit la toate rubricuţele acelea pedante şi stupide, mă simt ca un vînzător de mezeluri. Această fişă a disciplinei e un fel de fişă a produsului, din care cumpărătorul trebuie să afle cu precizie ce bagă în organism şi cu ce se alege el dacă va cumpăra o sută de grame din acel produs. Mă uit îndelung la fişa disciplinei numită antropologie şi sînt bîntuit de teama că s-ar putea să dăuneze grav sănătăţii studentului. Poate că ar trebui să scriu ceva de genul Atenţie, antropologia îngraşă! Sau, dimpotrivă: Luată în doze de 30 de minute la 2 zile, antropologia nu este dăunătoare. Sau, de ce nu: Antropologia conţine ingrediente care pot contribui la creşterea apetitului sexual al studentului conştiincios! Mă întorc însă la fişă şi constat că nu e chiar aşa de uşor. Nu mai ştiu ce să scriu, aşa că pun din nou fişa în sertar. Învăţămîntul nostru universitar nu stă bine de multă vreme. Există nenumărate motive şi antecedente care au contribuit la această stare. La ele se adaugă, în mod paradoxal, ceea ce trebuia să-l scoată din această situaţie, şi anume trecerea la o organizare "managerială" a învăţămîntului. Aceasta s-a tradus, scurt şi pe înţelesul tuturor, astfel: învăţămîntul este şi el o afacere! Astfel, de la imperiul lui Bondrea la fiefurile locale ale foştilor, actualilor şi viitorilor preşedinţi de consilii judeţene, prefecţi şi şefi de filiale de partid şi trecînd prin universităţile de stat, toate instituţiile de învăţămînt au fost scoase la produs. Ele trebuie să producă licenţiaţi, cît mai mulţi, din ce în ce mai mulţi, pentru că aceasta înseamnă cît mai mulţi, din ce în ce mai mulţi bani. Căci studentul plăteşte! Culmea, plăteşte incredibil de puţin, serviciile universitare nefiind mai scumpe decît cele de salubritate şi în orice caz mai ieftine decît cele preşcolare (dacă vrei să-ţi vezi copilaşul la o grădiniţă ca lumea, chiar plăteşti!). Deviza universitară este, astfel, proşti, dar mulţi! Această logică "managerială" face imposibilă orice dezvoltare de fond a învăţămîntului superior. Cîtă vreme costurile educaţionale sînt subevaluate, va exista tendinţa firească de a le compensa prin numărul mare de studenţi. Pentru aceasta, strategia managerială românească a îmbinat creativ comunismul cu democraţia capitalistă: intră oricine vrea, ca "dincolo", şi termină tot cine vrea, ca la noi pe vremea comunismului. Astfel, eliminînd practic orice criteriu de selecţie şi de competitivitate, universităţile au permanent asigurat un număr de studenţi la limita fizică a spaţiilor de învăţămînt, care plătesc puţin şi care, ca atare, nici nu pot să ceară prea mult. Adică nici profesorii nu trebuie să facă eforturi prea mari. Studenţii ştiu şi ei acest lucru - sau îl descoperă din primul an de studii. În consecinţă, spre a-şi asigura viitorul pe piaţa muncii, urmează în paralel mai multe facultăţi pentru a-şi mări şansele şi se angajează undeva încă din primul an de facultate, pentru a pune un picior în piaţă. Evident, nu reuşesc să facă nimic bine, dar, pînă la angajare, nici nu le cere nimeni aşa ceva. Iar la angajare, dacă firma e serioasă, oricum va trebui să-i înveţe ea cele necesare pe cei utili. De toate aceste rele urma să ne scape Comunitatea Europeană, Bologna, integrarea, alinierea la standardele europene de calitate în învăţămînt şi aşa mai departe. Pînă una-alta, aceste "standarde" se reduc însă la o birocraţie de genul "fişa disciplinei". Desigur, motivaţia acesteia este cît se poate de raţională: ea trebuie să asigure alocarea judicioasă a creditelor, astfel încît acestea să fie cu adevărat şi echitabil transferabile pe toată suprafaţa Europei. Pentru aceasta, titularul de curs trebuie să calculeze în ore şi minute cît efort îi cere studentului, deci cît timp trebuie să meargă acesta la bibliotecă şi cît timp să stea pe Internet, cît timp să citească şi cît timp să cugete, şi multe altele. Pe de altă parte, profesorul trebuie să-i spună cu precizie studentului ce va primi în schimb pentru acest efort al său, adică ce "competenţe", generale şi specifice, va achiziţiona în cele 82 de ore de studiu individual pe semestru. Iar această balanţă între cerere şi ofertă trebuie să fie echitabilă, profitabilă şi aceeaşi pentru toţi studenţii. În loc de credite transferabile, obţinem astfel studenţi transferabili, bine ambalaţi şi cu etichete la vedere pe care scrie: conţine 23 ore studiu individual antropologie şi are abilităţi de comunicare în grup de nivelul A2. Bine, înţeleg "raţionalitatea" acestei operaţiuni, doar că standardizarea procedurilor pentru asigurarea creditelor transferabile este precum standardizarea reţetelor de hamburger, astfel încît faimoasele mcburgere să fie aceleaşi în Bahamas şi Băicoi. Sau, altfel privite lucrurile, această prea raţională ordonare în rubrici şi rubricuţe a actului de învăţămînt este precum un atlas anatomic în care ţi se explică cererea şi oferta actului sexual. Oricît de frumos colorat şi de detaliat ar fi acest atlas, ceva îi va lipsi: experienţa individuală, imprevizibilă şi netransmisibilă, care se cheamă a face dragoste. Învăţămîntul presupune şi el o relaţie sui generis de dragoste, imprevizibilă şi creatoare pe care, dacă nu o cunoşti şi nu o înţelegi mai bine, te laşi de meserie. Există o plăcere a învăţămîntului, după cum există o plăcere a mîncatului şi o plăcere a dragostei. Se pare însă că funcţionarii pedagogici, de la noi şi de aiurea, nu numai că nu cunosc şi nu înţeleg acest lucru, ci, în teribila lor frigiditate intelectuală, fug de el ca dracul de tămîie: învăţămîntul trebuie să fie un act ordonat, eficient, aseptic şi mai ales previzibil şi repetabil, precum minţile lor castrate. Plăcerea învăţămîntului dăunează grav sănătăţii mentale a societăţii deoarece poate produce idei imprevizibile!...