Lupta cu globalul

Un eveniment istoric! Ce "istoric", domne’, că face parte din rutina întîlnirilor NATO! Sîntem, pentru ei, mai mult decît un hotel de lux? Ce hotel de lux mai e şi ăsta, fără closete suficiente? Politica lumii se face astăzi la Bucureşti! Aiurea, noi am rămas tot la politica sărmăluţei! Aroganţa americană. Aroganţa rusească. Ba, prostia românească! Am negociat în genunchi... Aiurea, ne doare în cur! Capra rîioasă cu coada sus, asta e! Ba nu, oaia, căci doar un popor de proşti poate să-şi aleagă drept simbol o oaie: de la "Mioriţa" ni se trag toate! Ce să se întîmple, nu s-a întîmplat nimic, a venit Bush şi a plecat aşa cum a venit... A fost cetăţeanu’ român cu revista presei de după. Ia să vedem ce spun şi ceilalţi: Cu ocazia summit-ului NATO de la Bucureşti, autorităţile române au scos miile de copii din canale, i-au dus în afara Capitalei pînă la încheierea conferinţei şi au sigilat capacele de canal. Acelaşi lucru despre prostituate, cîini comunitari şi copiii străzii. Altcineva precizează: la Bucureşti, acolo unde în urmă nu cu mult timp, zecile de mii de mineri ieşeau din întunericul subteranei pentru a ataca tînăra democraţie română... Simple vorbe’n vînt, prostii fără valoare şi sens? Cîtuşi de puţin! Nu ştiu ce s-a întîmplat la Bucureşti în plan geo-strategic, dar ştiu că pentru noi, oamenii de rînd, a fost ceea ce antropologii obişnuiesc să numească un "fenomen social total" - în cazul de faţă, mai degrabă un "fenomen social global". Altfel spus, pînă să înţelegem noi cum e cu mondializarea şi să o pornim (mai mult sau mai puţin) decis pe urmele ei, a venit ea la noi şi ne-a oferit un spectacol complex şi aproape complet care însă, ce să vezi, ne-a prins nepregătiţi! Căci, trebuie să o recunoaştem: nu prea dăm impresia că înţelegem ce ni s-a întîmplat!... Nu mă refer deci la marea istorie, ci mai degrabă la istoriile multe şi mărunte, care ne privesc pe toţi şi pe care unii, mai ştiutori, le numesc globalizare. Un fenomen care, ne place sau nu, sîntem conştienţi de el sau îl neglijăm, ne defineşte viaţa noastră, a tuturor, şi care ar putea fi rezumat prin următoarea parafrază la o sentinţă antică: nimic din ceea ce este global nu îmi poate fi străin. Pentru a discuta despre această globalizare de fiecare zi, trebuie să o distingem însă mai întîi de un alt fenomen, complementar: mondializarea. Dacă e să-l credem pe James Ferguson, aceasta din urmă se referă la construirea unui sistem mondial în care fiecare societate, regiune sau altă entitate politică îşi au "locul" lor într-o ierarhie atotcuprinzătoare, sistem care ne pune pe fiecare "la locul său". Dimpotrivă, globalizarea s-ar referi mai degrabă la circulaţia globală a informaţiei, a ideilor şi viselor, a aspiraţiilor şi nevoilor, un fel de reţea globală de comunicare în care fiecare dintre noi este tot mai mult, pe zi ce trece, un "nod" mai mult sau mai puţin activ şi conştient. Nu prea ştiu, deci, ce s-a întîmplat la Bucureşti din punct de vedere al mondializării. Ceea ce mi se pare însă evident - şi, într-un fel, chiar mult mai important - este faptul că în aceste zile ne-am luat raţia de globalizare, că ceea ce s-a întîmplat şi s-a povestit a fost, de fapt, întîlnirea cu globalizarea, că substanţa însăşi a evenimentului numit summit a fost un fel de epifanie a globalului, care nu ni s-a mai înfăţişat niciodată pînă acum atît de aproape de plenitudinea sa, lăsîndu-ne astfel perplecşi. Din această perspectivă, globalizarea este în toate, în cele ce sînt şi’n cele ce mîine vor rîde în soare. Este, în primul rînd, in mente, aşa cum îi place românului, intelectual sau nu. Mintea ultimului localnic este astfel populată de aspiraţii şi frustrări globale. Ultimul "căpşunar" din ultimul sat visează la ceea ce se întîmplă în lumea largă, se duce să muncească unde a aflat că e mai bine, se simte marginalizat sau nedreptăţit, se întoarce aici şi îşi construieşte o casă făloasă pentru a-şi domoli frustrările şi a-şi reface imaginea de sine. Văzîndu-l, vecinul îşi vinde vaca şi pleacă şi el în străinătate sau se urcă pe un bloc şi declară că vrea să se sinucidă pentru că nu mai poate trăi aşa. Sinuciderea lui Gheorghe de pe turnul fabricii sale abandonate este, astfel, un fenomen social global. Dacă aşa stau lucrurile şi cu ultimul om din ultimul sat, putem să realizăm mai bine ce-a fost pe capul jurnaliştilor şi oamenilor noştri publici cu ocazia acestui summit. Nu este deci de mirare şi probabil că nu este nici de condamnat frenezia cu care s-a vorbit de toate alea şi încă ceva pe deasupra. Privindu-i sau ascultîndu-i în aceste zile, aveai impresia că, de fapt, nici nu-i interesează "marea politică" şi "soarta lumii", ci această nemaivăzută concentrare de global pe metrul pătrat de local şi semnificaţia ce risca să le alunece printre lentile şi căşti a acestui happening nemaivăzut şi nemaiauzit. Nu foarte diferit au reacţionat însă şi o serie de jurnalişti şi oameni publici "de dincolo". Fascinaţia lor încremenită pentru minerii şi aurolacii din România, de pildă, nu este o "descriere de la faţa locului", ci o fantasmă globală a subteranului, a unui întuneric generic care riscă să se ridice din adîncuri şi să învăluie în mod viclean o lume întreagă. O angoasă colectivă căreia Mitterrand i-a dat numele de "Europa triburilor". Nimic nu mai este deci doar local, nimic nu mai poate fi înţeles în limitele stricte ale localului, căci totul este legat de fantasmele globalului. Chiar şi refuzul total şi vehement al globalizării nu este decît un coşmar al globalizării.