Lungul drum al culturii către agricultură

Zilele trecute, "Cultura 2000" şi-a luat adio de la beneficiarii săi, anunţînd totodată naşterea iminentă a moştenitoarei sale legale, "Cultura 2007". Motiv de bucurie şi nu tocmai, căci noul program seamănă mai degrabă a copil nedorit şi/sau bolnăvicios, despre care părinţii comunitari nu prea ştiu ce să spună - şi nici nu prea au chef să vorbească prea mult. Nici zestrea de 408 de milioane de euro nu este de natură să-i facă să viseze pe viitorii pretendenţi la cultură din Europa. În mod evident, de la Bruxelles pînă pe malurile Dîmboviţei, oamenii deciziilor importante sînt preocupaţi de alte probleme, mai importante decît soarta culturii. Reprezentanţii "culturii europene", de la Oslo pînă la Sofia, prezenţi la seminarul de la Sinaia, au confirmat această stare de fapt: debilitatea instituţională a culturii nu este o boală românească! Şi atunci, ce ne facem? Ce ne aşteaptă? Într-o prezentare de tip Real Politik, Delia Mucică a reuşit performanţa extraordinară de a schiţa în cîteva minute o imagine coerentă şi ingenioasă a acestei perspective ce se deschide în faţa României începînd cu 2 ianuarie 2007. Subliniez, coerentă şi ingenioasă, căci este nevoie de o astfel de combinaţie pentru a putea folosi măcar o părticică din fondurile structurale şi pentru sedusa şi abandonata cultură. Astfel, de pildă, capitolele "dezvoltare rurală" şi "dezvoltare regională" vor putea adăposti în mod legitim şi o porţie de acţiuni culturale. Ba chiar şi "transporturile" ar putea fi infuzate de cultură prin inventarea unui capitol cultural care se cheamă "acces la situri patrimoniale". Altfel spus, cultura e-n toate, e pretutindeni - mai puţin acolo unde ne-am obişnuit să o căutăm... Like it or dislike it - vorba unui comentator european deja păţit, dar asta e! În orice caz, un lucru mi-a devenit clar: după 2007, cea mai mare parte a banilor pentru cultură se vor afla în... agricultură! Evident, este o mică doză de exagerare retorică în această formulare, dar doar o doză mică. Dincolo de ea se află oricum o problemă generică şi profundă: la ce ne mai referim de fapt astăzi cînd vorbim despre cultură? Nu (doar) despre conceptul academic de cultură este vorba aici, subiect al unor substanţiale prefaceri de-a lungul secolelor şi "culturilor", ci despre imaginarul colectiv, despre sistemul uzual de reprezentări - şi astfel de aşteptări - cu care circulă acest termen în limbile şi minţile oamenilor. La ce ne aşteptăm deci atunci cînd vrem sau nu vrem "cultură", cînd ne bucurăm de ea, cînd producem, păstrăm sau consumăm "cultură" etc.? Antropologul Steven Sampson, un fin cunoscător al realităţilor est-europene şi postcomuniste, descria, pe la începutul anilor ’90, ceea ce numea el conflictul exemplar dintre "bani fără cultură şi cultură fără bani". Pentru prima tabără, cultura este ceva ce pretinde tot timpul bani şi nu dă nimic în schimb. E însă ceva de bonton, aşa că e bine să o plăteşti din cînd în cînd - şi chiar e recomandabil să cumperi ceva cultură şi pentru tine, că dă bine. A doua tabără pretinde bani pentru cultură în modul cel mai firesc ereditar cu putinţă, deoarece cultura ţine de natura umană şi ca atare împlinirea umană a compatrioţilor lor nu este posibilă fără aportul celor cu cultură, dar fără bani. Pe scurt, banii sînt un drept ereditar al făcătorilor de cultură, pe care aceştia îl pretind cu legitimă mîndrie, în timp ce posesorii de bani îl refuză cu legitimă zgîrcenie. Problema este cum să faci ca "banii" şi "cultura" să fie în acelaşi coş? Tocmai aceasta încearcă să facă astfel de planuri strategice precum cel invocat mai sus: să stabilească punţi între aceşti parteneri tradiţionali şi tradiţional ţîfnoşi, păcălindu-i şi pe unul, şi pe celălalt, spre binele comun al lor şi al nostru. Doar că această abordare cît se poate de pragmatică şi (pînă la proba contrarie...) cît se poate de onestă, presupune o schimbare fundamentală a înseşi concepţiei despre cultură, împărtăşită - chiar dacă de pe poziţii opuse - de către cei doi parteneri strategici şi, în ultimă instanţă, de către noi toţi. În speţă, problema nu se mai pune în termeni de ce este sau nu cultură, ci de ce anume faci cu aceasta? Iar răspunsul este simplu şi univoc: cultura contribuie şi ea la efortul comun de dezvoltare a omenirii, de la nivelul său mondial la cel local, al fiecărei colectivităţi în parte. Preocuparea pentru cultură se traduce astfel în acţiuni de dezvoltare culturală care, în ultimă instanţă, trebuie să contribuie la cultura dezvoltării, una şi universală, viitor luminos al unui sfîrşit al istoriei amînat puţin pentru o ultimă revizie. În cazul României, mizele şi îngrijorările dezvoltării se află mai ales în zona ruralului, cel mai extins din Europa - deci aici vor fi orientaţi o bună parte din bani. Dar cum această Europă nu prea are interesul ca acest rural să se investească prea mult în agricultură, o bună parte a acestor bani vizînd dezvoltarea se vor duce astfel, în mod paradoxal, spre cultură, nu spre agricultură. Desigur, spre cultură doar în acest sens de "dezvoltare culturală" (parte componentă a proiectelor de dezvoltare rurală şi/sau regională) şi doar în măsura în care vom fi doritori şi în stare să absorbim banii în acest mod. "Cultura" va avea astfel nenumărate debuşeuri, de la meşteşuguri şi tot ceea ce înseamnă marketingul tradiţiilor şi turism rural, pînă la cele mai diverse manifestări cultural-identitare de natură să contribuie la coeziunea şi pacea socială a colectivităţilor locale şi regionale. Pentru cîrcotaşi, cealaltă veste bună este că "rezistenţa prin cultură" a devenit liberă!...