Lumea nu-i așa de complicată
În urmă cu ceva mai bine de un an, am scris despre cartea istoricului israelian Yuval Noah Harari – Sapiens. Scurtă istorie a omenirii –, un bestseller internațional. Mi s-a părut o carte neobișnuită și extraordinară chiar dacă spuneam că ar fi o istorie foarte la modă, ceea ce nu e neapărat o laudă. Ei bine, după așa o carte, cînd am văzut că apare și o a doua, de același autor, intitulată Homo Deus – scurtă istorie a viitorului, mi-am zis că e imposibil să fie la fel de bună, că nu se poate ca un om cu o viziune extraordinară asupra trecutului omenirii să aibă o viziune la fel de interesantă și asupra viitorului. Ar fi fost prea mult. M-am gîndit că e ca la filmele de mare succes la care se mai fac o urmare, două, trei, tot mai slabe, dar care speculează cumva succesul inițial. Așa că n-am mai cumpărat a doua carte. A apărut însă și a treia, tot la Polirom, intitulată 21 de lecții pentru secolul XXI. Am răsfoit-o într-o librărie și mi-au căzut ochii pe prima frază din introducere: „Într-o lume inundată de informații irelevante, claritatea înseamnă putere“. Deja interesul mi-a fost captat. Apoi am constatat că peste tot pe unde mai deschideam pagini, la întîmplare, găseam cîte ceva ce merita atenție. De exemplu, capitolul despre terorism începe cu observația că teroriștii „ucid foarte puțini oameni, dar reușesc să înspăimînte miliarde și zdruncină structuri politice uriașe, precum Uniunea Europeană sau Statele Unite“, sau capitolul despre război care se încheie cu concluzia că „un posibil remediu pentru prostia omenească este o doză de smerenie. Tensiunile naționale, religioase și culturale sînt acutizate de sentimentul măreț că națiunea mea, religia mea și cultura mea sînt cele mai importante din lume…“
În capitolul despre secularism, Harari scrie că „laicismul nu ar trebui echivalat cu dogmatismul stalinist sau cu urmările negative ale imperialismului occidental și ale industrializării scăpate de sub control“. Peste tot sînt idei care se remarcă prin echilibru și rațiune, deși tot Harari scrie, în capitolul despre ignoranță, că „este o greșeală să i se acorde individului rațional atît de multă încredere“ pe cît o face de cîteva secole gîndirea liberală.
Dar despre deziluzia actuală față de soluțiile gîndirii și lumii liberale, Harari crede că e ceva temporar și că, pînă una-alta, primul pas ar fi „să ne potolim puțin cu profețiile apocaliptice și să înlocuim panica cu nedumerirea“. El crede că așa-zisele alternative autoritare nu aduc nici o rezolvare și face o observație simplă: „Oamenii părăsesc regimurile care nu le satisfac așteptările. În călătoriile mele prin lume am întîlnit numeroși oameni, în multe țări, care voiau să emigreze în SUA, în Germania, în Canada sau în Australia. Am cunoscut cîțiva care voiau să se mute în China sau în Japonia. Dar nu am întîlnit pînă acum nici măcar o singură persoană care să visesze să emigreze în Rusia.“
În fine, foarte multe lucruri mi s-au părut interesante în această carte, de la provocările tehnologico-filozofice pînă la cele legate de egalitate sau imigrație. Aș insista însă puțin asupra viziunii autorului despre un fenomen care ne preocupă în mod special în ultima vreme: adevărul și post-adevărul (care a și fost declarat cuvîntul anului 2016). Harari începe prin a aminti minciunile rusești care au ambalat intervenția militară din Crimeea și Ucraina din 2014 și care i-au scandalizat și uluit pe cei bine informați. Totuși, scrie Harari, „o privire fugitivă în istorie ne dezvăluie că propaganda și dezinformarea nu reprezintă o noutate; pînă și obiceiul de a nega existența unor națiuni întregi și de a crea țări false are o istorie îndelungată“. Istoricul dă o mulțime de exemple din toate zonele lumii. Ajunge pînă la urmă la ideea că „încă din Epoca de Piatră, rolul miturilor autoconsolidate a fost acela de a uni colectivități umane“. Și, observă el, „realitatea este că adevărul nu s-a aflat niciodată în fruntea agendei lui Homo sapiens“. E modul tipic al lui Harari de a relativiza lucrurile, de a lărgi contextul, cu o ușurință bine argumentată. Claritatea viziunilor sale, modul în care știe să limpezească perspectiva asupra unor probleme complicate, este probabil calitatea lui principală, așa cum se anunță și din introducere. Dar Harari nu oferă certitudini și clișee. Ca un adevărat om de știință, el pune mereu lucrurile în balanță, cu o atitudine de multe ori dilematică, aș zice eu. Și dacă, după istoria lui Homo sapiens, Harari a mai reușit să scrie așa o carte multidisciplinară despre lumea de azi, aș mai zice și că avem de-a face cu o minte absolut sclipitoare.
