Los Angeles 1984
Dacă tot sînt în desfășurare (încă) Jocurile Olimpice de la Tokyo, poate că ar fi interesant de amintit povestea unei alte Olimpiade, unde sportivii din România au obținut rezultate care astăzi par absolut incredibile. Este vorba, bineînțeles, de Olimpiada din 1984, de la Los Angeles. Unii își mai aduc aminte foarte bine de ea, alții însă nici nu se născuseră pe atunci și poate că ar vrea să înțeleagă cum a fost posibil așa ceva. România a obținut la acea ediție nici mai mult, nici mai puțin decît locul al doilea pe medalii, după țara-gazdă, Statele Unite, și înaintea unor mari puteri în sport (și nu numai în sport) cum ar fi Germania Federală sau China, care au ocupat locurile trei și patru.
A fost o conjunctură specială, pentru că 14 țări comuniste au boicotat acea Olimpiadă, la apelul făcut de URSS. Era un răspuns al URSS la boicotul Statelor Unite și al altor 63 de țări occidentale asupra Olimpiadei anterioare, din 1980, de la Moscova, motivat atunci de agresiunea sovietică împotriva Afganistanului. Singurele țări comuniste care nu s-au alăturat boicotului din 1984 au fost China, Iugoslavia și România.
Țările comuniste, în general, aveau o politică de susținere a sportului de performanță, ca parte a vastului program de propagandă menit să demonstreze superioritatea comunismului asupra capitalismului. Asta nu diminuează eforturile și performanțele individuale ale sportivilor din acea vreme, deși nu e de neglijat nici fenomenul dopping-ului practicat și el pe scară largă în regimurile comuniste (un obicei la care se pare că Rusia n-a renunțat pînă de curînd, motiv pentru care sportivii din această țară sînt obligați să participe în condiții speciale). Sportivii cu talent din aceste țări erau nu atît susținuți financiar, cît introduși într-un cadru de pregătire disciplinar care le facilita performanța. Era cam ca în bancul cu ferma de vaci care dădea cel mai mult lapte pe cap furajat. Întrebat directorul cum reușește așa ceva, a explicat că doar cu vorba bună. În fiecare zi vacile erau întrebate încetișor: „Ce dăm astăzi, lapte sau carne?”.
Se adăuga faptul că, în sărăcia și închistarea generalizată din comunism, sportul de performanță deschidea calea către o viață ceva mai bună și oferea ocazia călătoriilor în întreaga lume, lucru de care foarte puțini oameni beneficiau pe atunci. Erau motivații în plus pentru cei care deveneau sportivi. Sînt cîteva explicații pentru locurile fruntașe pe care țările comuniste le ocupau mereu la Olimpiade. În sistemele totalitare, centralizate, asemenea performanțe se obțineau mai ușor decît în democrații. Într-o oarecare măsură, acesta poate fi un motiv pentru reușita României, care a beneficiat, într-un fel, și de lipsa concurenței din partea celorlalte țări comuniste. Chiar și așa, însă, e greu de explicat acel formidabil loc doi în lume.
Eram la mare atunci, la Casa Scriitorilor din Neptun. Avînd în vedere diferența de fus orar, competițiile se desfășurau noaptea și dimineața devreme, dar scriitorii aflați în vacanță ascultau mereu radioul, erau informați și entuziaști. În primele dimineți ale Olimpiadei auzeam mereu strigăte de bucurie: „Aur la gimnastică!”, „Alt aur la gimnastică!” „Aur la canotaj!”, „Aur la haltere”, „Aur la atletism!”. Nu trecea zi fără una, două, ba chiar și patru medalii de aur pentru sportivii români. În total au fost 20 de medalii de aur în 14 zile de competiții. Nu mai vorbesc despre cele de argint sau bronz. De la un moment dat, cîștigarea medaliilor de către sportivii români începuse să devină ceva obișnuit. Ba chiar ajunsese să ne mire cînd „ai noștri” concurau la vreo probă și nu cîștigau nimic.
S-au obținut atunci 53 de medalii, dar medaliații au fost în număr de 94, pentru că în multe cazuri a fost vorba de echipe. Au existat și campioni care au obținut mai multe medalii, la probe diferite (Ecaterina Szabo – patru de aur și una de argint, Ivan Patzaichin – un aur și un argint și alții). Peste trei sferturi dintre cei 124 de sportivi ai delegației românești s-au întors cu medalii. Au fost de-a dreptul fenomenali.
În mizeria generală din țară, românii erau uimiți și bucuroși de aceste rezultate, chiar dacă ele erau însușite cu nerușinare de propaganda oficială. Ceaușescu nu ezita să se împăuneze cu performanțele sportivilor. Americanii erau la rîndul lor bucuroși că reușiseră să convingă regimul de la București să nu se solidarizeze cu restul țărilor comuniste. Liderii de la Washington considerau asta drept o victorie, iar publicul de pe stadionul în care s-a desfășurat ceremonia de deschidere s-a ridicat în picioare aplaudînd în mod special delegația României.
În țară existau zvonul și temerea că, după așa o acțiune de frondă, URSS „va distruge” România. Uniunea Sovietică avea însă pe atunci alte probleme (conducătorii ei mureau unul după altul), iar în toată povestea exista o latură convenabilă chiar și pentru Puterea de la Moscova: unica țară participantă la Olimpiadă din așa-numitul Pact de la Varșovia, fie ea și percepută ca făcînd front separat, se clasase pe locul al doilea, demonstrînd de una singură superioritatea sistemului din care făcea parte. Dintr-un punct de vedere general propagandistic, nu era deloc rău.
Ștacheta ridicată atunci de delegația românească ne face poate astăzi să credem că e cazul să avem pretenții foarte mari de la sportivii noștri și ne simțim frustrați cu „doar” cele cîteva medalii obținute la fiecare ediție. E de observat totuși că locul 20-30 (cît o fi la Olimpiada de acum) e oricum mai presus de locul economic pe care România îl ocupă în lume.