Litoral '70

Toate imaginile pe care le păstrez din vacanţele la mare ale copilăriei au, aşa, ca o umbră gălbuie; nu-mi dau seama ce este propriu-zis amintire şi ce este ecou pe retină al maldărelor de poze alb-negru pe care le-am tot găsit prin sertare, ani de-a rîndul, de fiecare dată cînd căutam altceva. Văd ca prin vis nisip încins, faleze albite de soare, chipul întinerit al părinţilor şi mai ales părul lor negru, văd cîteva rude agitîndu-se în jurul meu, spunînd dulcegării şi zîmbind, văd automobile mari cu caroseria rotunjită şi cochilii de scoici strînse de mama într-un scop pe care nu l-am înţeles niciodată. Apoi, mirosurile: clorul din cabinele de duş, mirozna inconfundabilă a Mării Negre, damful de bucate amestecate din restaurantele cu autoservire, sarea pătrunsă în lemnul chaise-longue-ului pe care m-a lăsat tata după ce m-a dat jos de pe umeri, coaja piersicilor - mă apropii de fruct numai după ce o văd dată la o parte, altfel, dacă o ating cu dinţii, am senzaţia că tremură carnea pe mine. Şi acum, 2005. Bate de 9 seara, plaja din dreptul hotelului e goală, două-trei capete dacă se mai văd deasupra valurilor - deşi marea la Mamaia e mai caldă decît aerul serii -, cîţiva romantici merg la pas pe fîşia de nisip ud unde se adună spuma valurilor; un singur om pare a munci încă - el strînge scaunele de plajă şi le stivuieşte unul peste altul, ca tractorul ce se apropie să poată întoarce nisipul cu discurile. Sosit la mare ieri, tot privesc în jur şi am impresia că am ajuns cu întîrziere. Aş vrea să văd, cu mintea de-acum, litoralul românesc de-atunci, de la începutul anilor '70. Cred că a fost perioada lui cea mai bună. Hotelurile erau noi şi moderne - în ton cu vremea lor, adică -, asfaltul dintre ele nu era spart şi nici cimentul parcărilor, cei ce fumau ţigarete fără filtru se jenau să arunce chiştocul pe nisip (iar cei ce fumau cu filtru, de la Cişmigiu şi Amiral în sus, ştiau că singurul sfîrşit elegant al ţigării e scrumiera), Daciile 1300 tocmai apăruseră şi făceau o bună impresie. Se purtau pantalonii evazaţi în partea de jos şi cămăşile strînse pe bust, pantofi sport albi şi tricouri tot albe (ca ale lui Ilie Năstase, care nu împlinise 30 de ani şi era cel mai bun tenisman al planetei), iar cine mai avea şi un crocodil verde pe buzunarul din stînga al tricoului se chema că i-a pus Dumnezeu mîna în cap dăruindu-l cu rude afară (ca să nu mai spun că respectivul crocodil era chiar pe bune - pe vremea aceea, chinezii erau încă prinşi sub ultimii ani ai lui Mao, aşa că nu le ardea de falsuri). De la Mamaia pînă la Mangalia, nu numai hoteluri noi - cum spuneam -, ci şi nume noi pentru ele; această eliberare onomastică a litoralului Mării Negre a fost unul din marile evenimente ale epocii: fosta staţiune Vasile Roaită fusese rebotezată tacit, căzuse plăcuţa de pe Hotelul Internaţional (azi Rex) în care se spunea că acesta ar aparţine muncitorilor şi ţăranilor, apăruseră pe firme nume tinereşti ce abia dacă erau prin dicţionare: Panoramic, Metropol, Domino sau Mozaic . Cinci minute peste 9, în această seară de acum; omul de pe plajă închide parasolarele şi le scutură, exact în ritmul în care nişte valuri mari apărute de nu se ştie unde agită glorios geamandurile. Tot atunci, în anii '70, pe acest litoral se înfiripase culmea occidentalismului permisibil: barul de noapte. Muzică bună, direct de-afară: trei fraţi din Australia care-şi spun Bee Gees, drăcoaicele alea de la Boney M, blonda şi bruneta de la ABBA, Mireille Mathieu, Gianni Morandi şi Bobby Solo, plus negresa aia care cîntă peste tot One way ticket - one way ticket - to the Moo-oon... Băuturi fine - inclusiv cea despre care unii dintre cei veniţi cu bilete de 800 de lei prin sindicat vor spune, scumpă fiind (strugurii acri...), că miroase a ploşniţe -, cîte un Pepsi, cîte un rom cubanez. Dacă te uitai bine, o vedeai într-un colţ, la o masă cu prietenii, pe Mihaela Mihai; sau pe Olimpia Panciu; sau pe Sergiu Nicolaescu - mirosind a colonie Acqua di Selva şi povestind unor domnişoare cum ar vrea să facă un film cu un ţăran oltean care vine la mare, e confundat cu un boss american care-i seamănă, în rol ar putea fi Amza Pellea etc. Cam asta era. Trecuse vara lui '71 şi nimeni nu pricepuse o iotă din ce ni se cere, Ceauşescu urma să se facă sau se făcuse preşedinte, dar încă părea OK, cutremurul din 4 martie aştepta, neştiut, nu prea departe... Dacă am o nostalgie privind anii '70, ea este exclusiv marină. Acum, e aproape 9 şi un sfert seara şi mă uit la omul care - după ce a strîns parasolarele - trage după el, cuminte, un fel de greblă mai largă şi nivelează nisipul, de la deal la vale, de la vale la deal. În urma lui se preling valuri, se frîng şoapte, urlă mărunt şi subacvatic miliarde de scoici sparte. Omul, impasibil, piaptănă. Parcă e Stolojan, pe ogorul liberalilor, acum vreo trei veri.