Libertatea ne găseşte mereu nepregătiţi
Nu doar pe noi, cei de pe aici. În lumea largă, libertatea a devenit un soi de paradă a minorităților, de orice natură vor fi fiind ele. Cine mai vorbește azi despre idealuri umane, multiculturalism și înțelegere e privit chiorîș. Pare un naiv care habar n are unde trăiește. Nu se încadrează în categoria „normalității“. E minoritar, deci suspect. E cineva privit, în cel mai bun caz, cu un soi de milă, dacă nu cu un ochi vigilent, ca nu cumva să se-apuce să pronunțe cuvinte explozive. Cuvinte care declanșează iritare și nervozitate. Pare că lumea s-a cam lămurit cum e cu libertatea. „Nu e bună. Nu produce ordine și disciplină.“ Se folosește din ce în ce mai des formula „libertate prost înțeleasă“, cu sensul real de „A se lăsa cu fițele filozofice, cu concertul națiunilor și cu vorbăria goală! Libertatea nu e pentru toată lumea. Ca și tîmpenia asta cu votul. Nu poți să lași toți tembelii să voteze și să aibă o părere! Trebuie să pui mîna pe par și să faci ordine. Altfel, toți ți se urcă-n cap!“
Pare că ideea de libertate s-a descalificat de la sine, nu că ființa umană ar fi eșuat în cîteva dintre experimentările și proiectele de înțelegere a acestei idei. Și totul arată ca și cînd nu mai poate fi vorba de descoperit cum se pot ameliora lucrurile, pentru că ne-am săturat să trăim pe propria piele orice experiment. Asta înseamnă griji, întrebări, evaluări, definiri ale justei măsuri. Ce să mai definești atît? Ce să te mai tot poziționezi? Ce să mai faci efortul – mare! – de a înțelege? Prea multe cuvinte, prea multe pretenții, prea multă bătaie de cap.
Că tot veni vorba despre bătaie. Doamna Yelena Mizulina, președinta Comitetului pentru Familie din Duma de Stat a Rusiei, crede că incriminarea anumitor forme de violență în familie reprezintă un amestec nepermis în treburile celulei de bază a societății. Dacă-l pocnești pe ăla mic sau pe aia mică, dacă soția își adoarme soțul cu un cot bine plasat în plex (teribil de rar, ce-i drept!) sau dacă soțul dorește să-i amintească soției (mult mai des, cu o lovitură necauzatoare de probleme grave de sănătate) că asta e ordinea lumii normale în care trăim, toate astea fac parte din valorile tradiționale ale familiei.
Ne-au spus neoliberalii că așa ceva se cheamă diferență culturală? Păi, atunci, trebuie să le și accepte ca atare. Nu să vînture termenii ăștia doar prin conferințe. Dacă a pălmui o femeie sau un copil, pe cît posibil fără să lași urme, e o problemă culturală, doamna Mizulina se grăbește să introducă chestiunea asta și în legislație. Pentru că patrimoniul cultural e ceva care are nevoie de protecție. E ceva care definește identitatea unui popor. Cum să primești amendă penală sau să faci pușcărie pentru că ți-ai maltratat familia? Așa ceva e o atitudine retrogradă, anticulturală. Ce dacă, potrivit activiștilor pentru drepturile femeii, în Rusia, anual, mor zece mii de femei din cauza violenței domestice? Ce dacă vreo 40% din crimele grave se petrec în căldura mediului familial? E o problemă culturală. E ceva care face parte din esența tradiției unei lumi. Cum să te pui de-a curmezișul unei manifestări care ține de esența culturală a unei comunități? Iar doamna Mizulina nu e un unicat. În lumea largă e plin de Mizuline și Mizulini care ne fac un „bine“, trezindu-ne la „realitate“.
Atunci cînd argumentele și discursul despre libertate se pot întoarce, cu maximă lejeritate, împotriva libertății înseși, ființa umană atinge un prag critic al relației cu propria sa esență. Pe de o parte aspirația pură, dorința autentică de ameliorare, pe de altă parte pornirile, scăpările, excesele, ororile, manifestările care pot atinge abisurile răului. Sînt momente în care obosim în fața senzației că binele e ceva care se lasă așteptat la nesfîrșit. Răul, cît o fi el de detestabil, e, totuși, mult mai aproape și mult mai la îndemînă. Și-atunci, găsim diferite formule care să acopere ideea de „rău“, să o facă acceptabilă și să-i ofere o aură de legitimitate.
Sub enunțul defect că „mai binele e dușmanul binelui“, se poate face orice. Mai bine ne folosim de excesele discursive și de atitudine ale liberalismelor de toate felurile, pentru a le goli de legitimitate, decît să ne înhămăm la autotortura de a încerca în fel și chip să devenim niște ființe mai bune. Dacă o paradă a persoanelor gay ne displace profund, pentru că ni se pare… cumva, în mod automat, toate persoanele gay intră sub umbra acestei dezaprobări. Dacă o să ni se pară nouă că sînt prea multe filme despre Holocaust, o să zicem că e o manevră de marketing care suge bani dintr-o poveste incertă, uitînd că munții de cadavre au fost la fel de reali ca noi înșine.
Libertatea nu mai e interesantă, cîtă vreme propune exerciții serioase de înțelegere. Confortul e mult mai sexy. În ciuda tuturor marilor rezultate ale puterii de creație a ființei umane, în pofida fabuloaselor orizonturi pe care imaginația le poate plăsmui, există momente cînd peste lume plutește un gînd al deșertăciunii. Și cum poate fi deșertăciunea mai digerabilă, mai ușor de metabolizat, dacă nu proiec-tînd o pe alții? Libertatea ne găsește mereu nepregătiți. Și, pentru că ne ia prin surprindere, o amînăm pe termen nedefinit și ne promitem că data viitoare o facem mai acceptabilă. Pînă atunci, Dumnezeu cu mila!
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
