Lee
"Citeşte-mi, azi, Annabel Lee, a şoptit Lia; dar, mai ’nainte, spune-mi pentru ce Annabel Lee apare-n poezie, cu numele-i întreg: Annabel Lee?", a mai spus Lia. "Bine că nu Lee Annabel, ca la şcoală sau ca la armată", am surîs eu, cu gîndul la generalul Robert Lee, acela care a capitulat, în 1865, la Appomattox şi care Annabelei Lee (alias Virginia Clemm?) ar fi putut să-i fie tată, dacă acesta ar fi conceput-o cînd avea 15 ani." Numai că Lia, care, ca Le petit Prince, îşi duce orice întrebare, cu obstinaţie, pîn’ la capăt: "De ce Annabel Lee, a întrebat, iar nu, pur şi simplu, Annabel?!" Mi-a trecut prin cap că ar fi vorba de un obicei (pesemne celtic), datînd din vremi imemoriale (cf. "many and many a year ago"), cînd partenerul e chemat, în unele împrejurări solemne (un, bunăoară, legămînt de dragoste şi de credinţă), cu ambele-i nume: de botez şi de familie: "Vrei să-mi fii soţie, Vivien Leigh?" am spus de parcă aş fi fost Laurence Olivier. Apoi: "Eşti mulţumită, Lia?" "Da" a răspuns aproape vesel, dar veselia i-a trecut curînd... "De ce eşti tristă, Lia?" am întrebat-o eu. "Pentru că numele de Laurence Olivier şi Vivien Leigh, a răspuns Lia, au mai multe litere/sunete-n comun decît au, iată, ale noastre!"
