La țară
Un amic are o casă la munte. Un sat izolat la mare înălțime, cu case răsfirate și oameni aprigi. Au avut dintotdeauna probleme cu drumurile, cu apa curentă, cu gunoiul – în general, cu confortul. La început au ieșit mai mulți vecini în week-end-uri cu tîrnăcoape și lopeți, au spart, au săpat, au muncit și uneori s-au și accidentat, apoi au plătit camioane să vină să toarne pietriș și bitum. Încetul cu încetul, au reușit să transforme niște făgașe pietroase în drumuri pe care să poți trece cu mașina, măcar vara, că iarna, pe zăpadă, tot la sania trasă de cai ajungeau. Mai tîrziu au săpat, tot cu propriile puteri și pe propriile cheltuieli, șanțuri pe unde au tras țevi pentru apă. S-au conectat la primitiva rețea de apă care, după Revoluție, începuse să deservească o mînă de case din ceea ce se poate numi centrul satului. Și‑au construit băi, bucătării și fose. Sătenii au renunțat, măcar parțial, la buda din fundul curții și la transportul cu măgari sau cu spinarea proprie a apei pluviale care se strîngea într-o așa-numită fîntînă. Apa ajungea acum, într-o oarecare măsură, prin conducte, la fiecare.
Au vorbit cu primarul să facă un sistem de strîngere a gunoaielor, așa încît văile și pădurile din împrejurimi să nu se mai umple de pet-uri, pungi, galoși și frigidere ruginite. Primăria comunei a așezat din loc în loc niște tomberoane în care turiștii, cei cu case de vacanță și mai ales localnicii să poată arunca gunoiul care a început să fie strîns în mod regulat. Despre canalizare nu s-a pus vreodată problema prin acele locuri, iar stația de gaz metan care ar fi putut schimba obiceiul străvechi al încălzirii cu lemne din pădure a rămas, ca întotdeauna, un simplu vis. Oamenii simțeau însă că reușiseră să mai schimbe ceva, să-și facă un trai întrucîtva mai comod, acolo, în creierii munților. Cîțiva ani lucrurile au funcționat așa. Cu timpul însă, drumurile acelea făcute cu mîna s-au stricat din nou, de la ploi, zăpezi și înghețuri, apa la robinet a început să ajungă din ce în ce mai rar și aproape deloc în „cartierele“ mai înalte, iar primăria a renunțat la sistemul cu gunoiul, inventînd un altul care-i obliga pe locuitori să coboare o dată pe săptămînă cu sacii mizerabili la o șosea mai mare unde venea o mașină să‑i ia.
Lumea era nemulțumită. Într-o dimineață, cîțiva vecini, localnici și oameni cu case de vacanțe s-au adunat cu gînd să meargă să-i spună ce-i doare primarului, care-și avea sediul în comuna aflată la vreo 12 kilometri. Nu că primarul n-ar fi știut, știa tot, dar ca să nu poată spune că n-a fost informat. S‑au strîns în cîteva mașini la o oră matinală și au pornit. Primarul, jovial, același din 1990, trecut pe la toate partidele, i‑a invitat în biroul lui, insistînd că el îi primește, deși ei nu-l anunțaseră că vin.
I-a ascultat pe toți. Prima doleanță și cea mai arzătoare era apa. Iarna se apropia, iar ei nu mai văzuseră apă la robinet de la Paști. Și atunci fusese doar o țîrîială și numai pentru cîteva zile. Primarul le-a explicat că asta nu mai e treaba Primăriei, că problema alimentării cu apă fusese preluată de către o firmă care se ocupa de asta, întocmai așa cum se întîmplă cu electricitatea sau cu salubrizarea; că primăria făcuse selecția firmei conform legii; că el, primarul, nu încălcase nici o normă; că acea companie va cerceta în mod profesionist ce funcționează și ce nu. La oamenii în cauză însă, conductele erau făcute în mod particular, iar acolo fiind mai sus, apa nu ajungea întotdeauna. După ce va desfunda și va aerisi conductele, firma va constata unde poate și unde nu poate să ajungă apa. La casele unde nu ajunge, nu se vor semna contracte. Primăria nu are ce face. Oamenii au înțeles că, din punct de vedere al rețelei de apă, unii dintre ei n-au existat și nici nu vor exista. Dar cum de-au avut totuși apă cîțiva ani? Primarul i-a sunat pe cei de la companie de față cu oamenii și i-a rugat să urgenteze lucrările pînă la venirea iernii, adică să vadă măcar dacă e vreo avarie și dacă se pot face noi contracte, unde se poate.
Oamenii au trecut la punctul al doilea. Îi poate ajuta primăria să repare drumul? Nu, a răspuns mai-marele comunei cît se poate de simplu. Drumul acela e făcut în regim particular, nu e trecut pe harta drumurilor. El n-are cum să aloce fonduri acolo. Trebuie mai întîi înregistrat. Unul dintre săteni a spus că el a mai adunat o dată semnături pentru înregistrare și le-a dus la primărie, dar nu s-a făcut nimic cu ele. Primarul a zis că nu-și amintește.
A treia problemă. Gunoiul! Alesul le-a explicat că, din cauza animalelor, gunoiul din tomberoane era mereu împrăștiat (deși ele erau îngrădite) și că, potrivit contractului nou pe care l-a semnat cu firma de salubrizare, aceasta nu poate decît să ridice gunoiul o dată pe săptămînă, nu să facă și curat în jurul tomberoanelor. Așadar, a zis primarul, rămîne cum am stabilit, lunea gunoiul trebuie scos la șosea.
Le-a zis apoi despre stația de gaze că, bineînțeles, nici vorbă în viitorul apropiat. Ei își făceau cumva iluzii? Oamenii s-au întors la casele lor cu fețele în pămînt. Cîțiva consăteni curioși i-au întrebat ce-au făcut la marea ședință de la primărie. „Am plecat boi și ne-am întors vaci!“, a răspuns cineva.
Foto: wikimedia commons
