La brice!
Potrivit hotărîrii mele de An Nou, de a scrie numai lucruri care au valoare practică şi pozitivă, încep prin a propovădui întoarcerea bărbaţilor la ras. Moda de azi, care reflectă starea naţiunii, cere să umbli neras sau ras pe jumătate. Actori bărboşi au oferit bărbaţilor de pretutindeni pretextul de a-şi expune şi ei bărbile nerase, dar nu toţi bărbaţii sînt actori. Masculii tineri, care ţopăie printre pixelii televizorului, nu seamănă cu mine sau cu tine. Ei sînt o specie aparte, prăsită anume de industria publicităţii pentru a vinde lucruri. De fiecare dată cînd îmi văd semenii pe stradă îmi vine să le strig: "La bărbier!". Paradoxal şi ironic, de bună seamă, deoarece în tinereţele mele nu mă rădeam neam: iţeam bărbi şi mustăţi mătăsoase ca un ogor mănos. Părul şi anii mei tineri erau o provocare aruncată feţelor rase la sînge care conduceau lumea. Cînd m-am alăturat şi eu armiei celor raşi nu a fost pentru că eram mai puţin rebel, ci pentru că aveam tot mai puţin păr, iar părul care-mi mai rămăsese se transformase în sîrmă ghimpată. Tinerii de la TV nu sînt deloc rebeli, nu sînt nici măcar semi-rebeli, aşa cum ar sugera obrajii lor ţepoşi. Scopul lor în viaţă este să facă bani arătînd lumii o înfăţişare care nu ar trebui niciodată luată drept o declaraţie de principii. Sînt o risipă de păr. Dar şi cei mai bătrîni, care ar trebui să ştie mai multe, sînt acum acoperiţi de tuleie sure, ca nişte mirişti arse de trestie de zahăr. Drept cine se iau? Forţe speciale care tocmai ce au ieşit din vizuini după atacul unor cîrtiţe inimice infiltrate? Poeţi care au asudat atîta asupra sonetelor lor de-au stat fără somn săptămîni în şir în mansardele lor, ca să şlefuiască vers cu vers din cele trei grame de snagă intelectuală? Ceea ce ştim cu siguranţă este că bătrînii, ca şi tinereii, sînt subjugaţi de aceeaşi cultură. Poate că bărbile de trei zile reflectă dorinţa lor de a ieşi din interioarele curate-bec ale minţilor rase la sînge. Totuşi nu actorii poartă întreaga vină pentru aceste înfăţişări. De bună seamă, obrajii raşi reflectă Congresul cel clorotic şi pierzător de timp, preşedintele cel bîlbîit, cenuşiul vremurilor. În zilele Războiului Rece, desenate în alb şi negru, opţiunile erau mai clare: erai fie poliţist, fie beatnik, fie bancher, fie profet, comis voiajor sau ţintă, hippie sau camionagiu. Mai tîrziu, aceste categorisiri şi-au pierdut sensul. O perioadă, părea că nimeni nu mai deţine controlul: camionagiii şi-au lăsat plete, iar bancherii - mustăţi. Apoi lucrurile s-au schimbat iar: războinicii reci au preluat din nou controlul asupra ţării şi au lăsaţi slobozi pixelii confuziei. Sîntem acum o naţie total hipnotizată, pe jumătate militarizată, pe jumătate rasă. Bărbaţi, la bărbier, vă spun! Nici măcar nu vreau să-mi închipui ce se întîmplă cu femeile: lumile împilării şi depilării lor sînt numeroase şi aiuritoare. New Orleans, Mon Amour: 20 de ani de scrieri din Oraş este cel mai recent volum al lui Andrei Codrescu, apărut la Algonquin Books .
