Jurnal parizian

- Mersi şi buon jurne! Muzicantul, de prin părţile noastre, îşi ia rămas-bun de la publicul trenului ce leagă aeroportul "Charles de Gaulle" de Paris, după ce a cîntat un amestec de melodii dintr-un folclor parizian de metrou. Apoi, de pe peron, rîzînd şi făcînd cu mîna, lansează un "glasul roţilor de tren" scurt şi sonor. Intru aşadar în Paris de parcă m-aş fi dat jos în gară la Craiova. La hotel am o surpriză: deşi totul fusese plătit dinainte, recepţionerul, care vorbeşte stricat franceza, mă trimite la alt hotel, căci aici se zugrăveşte. Nu mă plîng însă, căci nimeresc pe Rue Abaisses, în plin Montparnasse. Ce-mi pot dori mai mult? Un hotel mic şi cam dubios, cu o cameră fără masă şi fără scaun, dar cu boema bătrînului Paris la picioare. Deschid fereastra şi rămîn o bucată de vreme cu ochii în zare, privind amintiri. Cobor apoi să-mi iau o bere de bun venit în primul bistrou, după un ritual care mi-a intrat de acum în sînge. Împrejur sînt mai mult străini, se vorbeşte mult engleză, ceva italiană. Doi magrebini stau de vorbă la bar cu patronul. Berea e mică şi îngrozitor de scumpă, încît aproape că-ţi taie cheful să mai cauţi atmosfera bistroului parizian. Ştiam deja de ultima dată cînd am mai trecut prin Paris, dar încă nu pot să mă obişnuiesc. Pe vremea mea... Sînt în Montparnasse, cunosc locurile, dar îmi este greu să realizez că nu mai sînt la Bucureşti. Îmi aduc aminte de bancul cu preoţii budişti ajunşi la New York şi care rămîn în aeroport cîteva zile cu ochii în gol. Cînd un poliţist îi întreabă ce se întîmplă, unul dintre ei îi explică: Trupurile noastre au venit prea repede, cu avionul; acum aşteptăm să ajungă şi sufletele! Mă întorc aşadar la hotel şi mă apuc de lucru. Noaptea, tîrziu, deschid din nou fereastra şi privesc forfota de pe stradă. Încerc să-mi invoc şi eu "sufletul", aşa că îmi instalez narghileaua pe marginea ferestrei şi mă las liniştit de fumul parfumat. Nu trec însă zece minute şi aud bubuituri în uşă şi voci enervate ţipînd de pe culoar: Deschide, fumezi, fumezi, deschide imediat! Nu am furat în viaţa mea, dar probabil că asta este ceea ce aş fi simţit dacă aş fi fost prins dînd o lovitură la bancă. Ascund repede tot ce pot şi strig la rîndul meu: Imediat, o clipă!. Dar nu apuc să termin şi uşa se dă de perete, iar în cadrul ei apar cele două englezoaice din camera de alături, însoţite de un poliţist blazat şi de recepţioner. Fumează! - mă arată una dintre englezoaice cu degetul şi intră cu toţii în cămăruţa mea să mă percheziţioneze. Mi se suie sîngele la cap şi mă reped la scorpia anglofonă, o iau de guler şi îi strig în faţă: Nu fumez, cucoană, mă droghez! Se calmează brusc: Oh, sorry! - se scuză ea, apoi pleacă amîndouă la ele în cameră. Au spus că fumaţi... - spune şi poliţistul, apoi pleacă şi el. Rămîn singur în cămăruţa mea din Montparnasse, copleşit de păcatul meu şi de o nedumerire cît veacul. După vreo oră, ies să mă plimb. Barurile s-au închis, forfota s-a potolit. Cobor spre Pigalle, unde mai găsesc localuri deschise şi pline de lume. Cer chinezului de la bar un pastis. Pare să fie patronul (aveam să aflu mai tîrziu că sînt mulţi care au preluat baruri de noapte prin zonă). Combinaţia chinez-pastis nu-mi tihneşte însă, nu ştiu de ce, e ceva ce nu se potriveşte, aşa că mă întorc la hotel şi încerc să mă culc. Tot restul timpului, peste tot pe unde am mers, m-am simţit vinovat şi urmărit. Pînă cînd am ajuns, din întîmplare, în Belleville, un cartier totdeauna mai popular, în prezent puternic african şi arab. Şi am intrat într-o narghilărie, adăpostită pe o terasă încălzită. Peste vreo oră mi-a venit şi sufletul la loc. Cauza nu era atît o minunată narghilea, cît o sociabilitate regăsită. Diferită, exotică, aproape de neînţeles, dar evidentă în gesturi şi sunetul vocilor, care te învăluie, te cucereşte şi te face să te simţi bine. Parisurile alternative... - îmi zîmbeşte o prietenă. Noaptea, tîrziu, prind ultimul metrou şi mă întorc la mine în Montparnasse. E sîmbătă seara, aşa că strada e încă plină de lume. Nu mă tentează însă, aşa că urc în cameră, deschid fereastra şi mă uit de departe la oamenii care se bucură de farmecul cartierului. Apoi deschid laptop-ul şi-l las pe Aznavour să-mi cînte "La boh