Jefuitorii de sens
„Jefuitori de sens!“ Așa-i numește pe unii dintre contemporanii săi un profesor pensionar. Un naiv care crede că, strigînd cîte ceva în gura mare, își mai poate trezi la viață semenii. Speră că le mai poate atrage atenția asupra unei catastrofe. „Furtul sensurilor.“ Confiscarea cuvintelor și asamblarea lor într-o ordine complet lipsită de etică. Violarea sălbatică a unor cuvinte, cumplita umilire și punerea lor la dispoziția unor proxeneți siniștri, care le forțează să se prostitueze. Cuvinte aflate la dispoziția unor impostori, a unor ticăloși care și-au dat seama că pot da o lovitură istorică, furînd cele mai mari valori posibile ale umanității. Sensurile. Și o fac în plină zi, fără ca cineva să observe jaful colosal. Asta strigă, deznădăjduit, un biet profesor pensionar, care se infiltrează la întîlniri între potentații planetei și protestează cît îl duc puterile. Cine e acest profet cu mințile pierdute în iluzia condiției ameliorabile a ființei umane? E un personaj care apare într-un episod al unui serial australian. Un visător. Un rătăcit în universul timpului său. Un profesor de literatură. Ce poate fi azi mai derizoriu decît să fii profesor de literatură?
Undeva, cîndva, în mințile noastre s-a produs o mutație adîncă. Literatura s-a detașat complet de tot ceea ce numim „lume concretă“. Și nu e o detașare aidoma marilor rupturi geologice. Nu e o sfîșiere tectonică, de dimensiuni colosale, care să ducă la o despărțire și, în cele din urmă, la o îndepărtare a unor continente. Nu e ceva vizibil și măsurabil pe niște hărți. Dar e un fenomen care se petrece în intimitatea tulburătorului mecanism „hartă și teritoriu“. E o rupere a puzderiei de fire nevăzute care alcătuiesc textura unei lumi. A lumii noastre, așa cum a fost ea pînă nu demult. E o atrofiere și o topire într-un lichid destinat excreției. Cine știe? Poate că e doar partea finală a unei circulații. Doar punctul terminus al unuia dintre traseele complet nebănuite ale vieții. Ceva ce era la un moment dat sevă hrănitoare circulă firesc în corpul pe care îl hrănește, iar apoi, golită complet de nutrienți, epuizîndu-și circuitul, pur și simplu se elimină. Poate că așa a fost și cu literatura. A irigat cîmpurile care păreau nesfîrșite ale umanului, pînă cînd, la un moment dat, a secat. Și-a fost înlocuită cu o substanță nouă. Una care folosește aceeași materie primă. Cuvintele. Cu diferența că noua substanță, pentru a putea hrăni, nu mai trebuie să fie descompusă, digerată, asimilată. Ea nu trebuie să mai alimenteze semnificații, sensuri, capacități de discernămînt sau direcții ale aspirațiilor. Pentru că, pur și simplu, le înlocuiește. Scopul său e hrănirea însăși. Nu creșterea. Ci îngrășarea.
Cuvintele nu se mai găsesc în lume. Nu mai pot fi culese. Ele sînt adunate de niște indivizi, ambalate și vîndute. Iar vinderea are loc într-un mod cît se poate de perfid. Ai senzația că te hrănești, dar ești hrănit. Ești în situația păsărilor din crescătoriile acelea gigantice. Stai închis în cuști deasupra cărora lumina artificială nu se stinge niciodată. La un anumit interval, o mașină te ia de gît, îți cască gura și-ți toarnă hrana direct în stomac. Nu mai trebuie să faci nici un efort. Pentru că, de fapt, tu ai cerut să fii aici. Jefuitorii de sens te-au convins că asta e direcția. Așa încît ai ajuns să-i rogi și să-i plătești pentru a fi adus în acest stadiu. Ba încă ai senzația că ți se face o favoare că ești aici. Ai parte de tratamentul unui privilegiat. Și se naște o competiție a obținerii acestor privilegii. O încleștare cruntă. O luptă pe viață și pe moarte, să fii adus în aceste baterii de îngrășare. Și ai senzația că ești în primele rînduri ale marșului progresului. Trăiești cu impresia că ai prins cele mai bune locuri pe care ți le poate oferi spectacolul vieții. Și ți se pare că asta e fericirea.
Jefuitorii de sens au furat cuvintele din lume. Și au făcut asta învățînd din experiența vechilor jefuitori. Imaginați-vă următorul mecanism: comorile inestimabile din mormintele egiptene, culminînd cu mumiile din sarcofage, erau, pînă la urmă, finite ca număr. Oricîte zeci, sute de mii, milioane de artefacte vor fi fost înghesuite în fabuloasele morminte faraonice, numărul lor era, fatalmente, limitat. La un moment dat, n-a mai fost nimic de jefuit. Mormintele pline de comori s-au epuizat. Cu cîteva excepții pe care le vedem prin muzee, totul a fost jefuit. Marea găselniță a jefuitorilor de sens mută ideea de jaf la un alt etaj al înțelegerii, într-o nouă paradigmă. Hoția contemporană, ca să găsească ceva măreț de furat, mută viața însăși. O așază într-o perspectivă nouă. Ca să nu ajungă la finalul numărătorii pieselor de rezistență, adică al mumiilor, jefuitorii contemporani le multiplică la nesfîrșit. Cuvintele, textele și sensurile au devenit niște mumii de cea mai largă circulație. O colosală industrie a cuvintelor-mumii a pus stăpînire pe lume. Sensurile mumificate umplu tot. De la calele vapoarelor de transport pînă la cele mai performante dispozitive de stocare a datelor. De la spațiile cele mai concrete pînă la iluzia „norului“ de deasupra noastră.
Pentru că așa credem, la propriu. Că datele noastre personale, toată deșertăciunea adunată de-a lungul unei vieți, miliardele de poze și filmări, cele mai diverse acte cu putință, toate documentele acestei lumi, banii virtuali și banii concreți transformați în valori ale unor conturi „puse bine“, toată memoria, dar și toată viața acestei umanități, totul e păstrat „în siguranță“, în „cloud“. În nor. Jefuitorii de sensuri nu mai sînt fraierii care ascundeau prada în peștera în care se mai strecura și Ali Baba. Furînd sensurile, au trimis toate privirile umanității în altă direcție. Iar lucrurile concrete au rămas la bunul plac al jefuitorilor. Omenirea privește în altă parte. E un mecanism vechi de cînd lumea. Dar pe care noi, acum, așezați în tribunele acestui măreț spectacol, îl încurajăm frenetic.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
