Istorie distrusă în timp real

„Chiar în acest moment. Ne uităm cu toții. Istorie distrusă în timp real.“ Sînt primele cuvinte ale jurnalisului Chris Cuomo, care preia transmisiunea în direct, în studiourile CNN, de la colega sa, Melissa Bell, prezentă la Paris. E ora 20,30 (ora Europei Occidentale), în seara de luni, 15 aprilie 2019. Catedrala Notre-Dame e cuprinsă de flăcări. Un incendiu devastator, la care asistă mii de oameni, adunați pe cheiul Senei. Alte zeci de milioane văd dezastrul în direct, la televizor. Turla centrală a catedralei a căzut deja, iar imaginile prăbușirii sînt reluate și comentate de nenumărate ori. La această oră, în plin incendiu, pagina de pe Wikipedia dedicată catedralei Notre-Dame e, deja, actualizată: „Pe 15 aprilie 2019, catedrala a fost cuprinsă de flăcări și a suferit distugeri semnificative, incluzînd prăbușirea întregului acoperiș și a turlei principale. Bolta de piatră și interiorul au rămas în mare parte intacte. Multe obiecte de valoare au fost salvate, iar președintele Emmanuel Macron a anunțat că edificiul va fi reconstruit. Miliardarul francez François-Henry -Pinault a anunțat că se angajează să contribuie cu 100 de milioane de euro la eforturile de reconstrucție“.

Deci te uiți la televizor și vezi ceva transmis în direct, în timp ce evenimentul acela pe care îl urmărești a fost consemnat ca un fapt petrecut în istorie, în trecut. Un fapt în plină desfășurare – plasabil în ceea ce gramatica limbii engleze numește „prezent continuu“, la fel de bine ca formula franceză care subliniază natura continuă a unui verb, „en train de“/„în curs de, în timp ce“ – poate fi deja fixat în istorie, conținîndu-și propriul trecut. Prin viteza colosală cu care circulă informația, o acțiune care se petrece acum există fizic, deja, instalată confortabil în trecut. Un lucru perfect asemănător cu existența simultană a unuia și aceluiași element din natură în două stări de agregare.

Jurnalistul Chris Cuomo pronunță în direct, din studioul CNN, formula „istorie distrusă în timp real“. Iar aici se petrece un fenomen fascinant. Tensiunea faptului în sine, emoția că asiști la un incendiu care mistuie un reper cultural al istoriei umanității e dublată, dar și subminată de emoția „tehnică“ a faptului că asiști la așa ceva. Tremurul interior produs de faptul că o capodoperă a arhitecturii arde sub ochii tăi e dublat de emoția că vezi „în timp real“ așa ceva. Iar starea de „timp real“ tinde să fie mai pregnantă decît emoția referitoare la faptul că ceva extrem de prețios din patrimoniul umanității e mistuit de flăcări. Pare că însăși ideea de patrimoniu își schimbă valoarea de percepție. Adică poți trăi senzația că a vedea „în timp real“ cum arde Catedrala Notre-Dame din Paris e un fapt mai emoționant decît încendiul în sine. Și mai valoros decît o catedrală.

Iar cuvintele lui Chris Cuomo conțin o veritabilă formă de entuziasm: „Istorie distrusă în timp real“. Deși poate părea complet nebunesc, aici există o doză consistentă de bucurie. De fericire. Prin intermediul tehnologiei, sîntem cu toții la fața locului. Sîntem alături de miile de oameni care asistă la incendiu, de pe cheiul Senei. Specia umană se găsește, la un moment dat, în același loc. Asta este, în sine, o emoție colosală. Și e complet diferită de cea de la un meci de fotbal sau de la orice eveniment sportiv. Altfel decît la festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice, să zicem. Acolo avem reprezentanți. Ne urmărim favoriții. Asta presupunînd că ne interesează sportul. E emoția susținerii unora care, într-un fel, ne reprezintă. Plus că, în cazul jocurilor sportive, vedem lucrurile „în timp real“, dar nu știm rezultatul confruntării sportive. Meciul nu se poate așeza în istorie, nu poate fi consemnat ca rezultat final în Wikipedia, decît după ce se va fi încheiat cu un „scor final“. Pe cînd, în cazul incendiului de la Catedrala Notre-Dame, lucrurile stau un pic altfel. Știm din timpul dezastrului că structura de piatră va rămîne, probabil, în picioare. Știm că edificiul va fi reconstruit. Prin urmare, așezarea instantanee a faptului în istorie e naturală. Ne rămîne „bucuria“ ocaziei. Emoția acestui prilej colosal de a fi împreună, la un moment dat.

E o excelentă ocazie de a ne vedea chipurile. Chiar dacă sîntem la mii de kilometri depărtare unii de ceilalți. Chiar dacă nu ne vedem față în față. La dezastre, sîntem împreună. Iar faptul că avem tehnologia de a fi din ce în ce mai împreună, lucrul acesta în sine ne produce un soi de bucurie a dezastrului. O așteptare plină de emoție. Iar atunci cînd dezastrul se produce, se declanșează în noi un fel de mic incendiu, cu limbi de flăcări care au diferite culori, în funcție de materialul interior pe care îl au de mistuit. E o erotică a vederii dezastrului, care se amestecă, într-un anume fel, cu rușinea, cu regretul, cu compasiunea, cu sentimentul pierderii a ceva, cu tristețea constatării fragilității și a finitudinii. Dar e și ca atunci cînd găsim o plăcere incredibilă în a ne automutila, indiferent în ce direcție, nevinovată sau nu, ne înțelegem automutilarea.

Catastrofa nu mai e ceva care ne sperie. Ci o emoție virtuală. Un ceva pe care, fără să știm, ni-l dorim să sosească. Îl așteptăm fierbinți, cu milă, cu frică, dar și cu un soi de entuziasm. Avem senzația că e un eveniment tare, cel mai tare, pentru că asta așteptăm de la evenimente. Să fie tari. Și, undeva, în adînc, sperăm că o să-i supraviețuim. Să-l putem povesti apoi. Credem că o să fie ca atunci cînd vedeam cele două turnuri de la New York arzînd și prăbușindu-se. Sau ca acum, cînd arde Catedrala Notre-Dame. Un spectacol. Iar de la spectacole, de orice fel vor fi fiind ele, așteptăm din ce în ce mai mult. Aidoma strămoșilor noștri romani, fremătînd, plini de nerăbdare, în arene. Și, acum, credem că puterea noastră de a fi la fața locului, oriunde ne-am afla, e un mare semn de evoluție a speciei. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.